FẮRĂ, conj., prep. I. (Urmat de o propoziţie circumstanţială de mod sau de un infinitiv care îi ţine locul, are valoarea unei negaţii) A ascultat fără să răspundă nimic. ♦ (Urmat de o propoziţie concesivă sau de un infinitiv care îi ţine locul) Deşi nu..., cu toate că nu... Fără să fie desăvârşit, e mulţumitor. 2. (Reg.; după negaţie, cu sens adversativ) Ci, dar. ♦ (Înv.; adverbial) Decât, (în) afară de...; exceptând pe... II. Prep. 1. (Introduce complemente circumstanţiale de mod şi atribute, conţinând ideea de excludere) Lipsit de... Om fără necazuri. ♦ (În legătură cu cuvinte care arată cantitatea sau măsura, indicând cât lipseşte până la o măsură deplină) Este ora zece fără cinci minute. ♦ (În operaţii aritmetice de scădere) Minus, mai puţin. Patru fără doi. 2. (Introduce complemente circumstanţiale sociative negative) Pot eu să trăiesc şi fără tine. ♦ (Introduce complemente circumstanţiale instrumentale negative) A scos cuiele fără cleşte. – Lat. foras „afară“.

FĂRĂ conj. v. ci, dar, însă, numai.

FĂRĂ adv. 1. (înv.) bez. (A dat tributul, ~ plocon.) 2. v. minus.

fără prep., conjcţ.

FẮRĂ² conj. (exprimă un raport privativ) Fără să ochească, a nimerit în ţintă. /<lat. foras

FẮRĂ¹ prep. 1) (exprimă un raport privativ, indicând lipsa, privaţiunea, excluderea) Lucrează fără întrerupere. 2) mat. (exprimă un raport limitativ, indicând operaţia scăderii) Minus. Cinci fără trei. 3) (exprimă un raport de insuficienţă a unei părţi dintr-un întreg) Este ora 12 fără douăzeci de minute. /<lat. foras

fáră, fáre, s.f. (înv.) neam, ginte, naţiune; soi.

fara sens, aiurea

fara personalitate

fara aparare