DAR¹ conj., adv. A. Conj. I. (Leagă propoziţii sau părţi de propoziţie adversative) 1. (Arată o opoziţie) Cu toate acestea, totuşi. ♢ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum să nu, se spune ca răspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu că zic, dar aşa este. 2. (Arată o piedică) Însă. Ascult, dar nu înţeleg. ♢ Expr. Dar aş! = însă, nici vorbă, nici gând! 3. (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, darămite. Munte cu munte se întâlneşte, dar om cu om. ♢ Expr. D-apoi = darămite. ♦ (După o propoziţie optativă urmată de o construcţie negativă) Nicidecum, nici gând, ♢ Expr. Nici... dar nici... = nici..., cu atât mai puţin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ţi-aş arăta eu! II. (În propoziţii conclusive) Prin urmare, aşadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legătură cu un imperativ, exprimă nerăbdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odată! III. (Introduce o propoziţie interogativă) Oare? Dar ce vreţi voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repetă, întăreşte înţelesul acestuia) Mă voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprimă surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânţi! B. Adv. (Înv. şi reg.) Da, aşa, astfel. ♢ Expr. (Pop.) Păi dar = cum altfel? ♦ Fireşte, desigur; negreşit. [Var.: da, dáră conj.] – Et. nec.

DAR², daruri, s.n. I. 1. Obiect primit de la cineva sau oferit fără plată cuiva, în semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. ♢ Loc. adj. De dar = primit gratis, dăruit. ♢ Loc. adv. În dar = fără plată, gratis; degeaba. ♦ Plocon. ♦ Donaţie. 2. (Bis.) Prinos, ofrandă. ♢ Sfintele daruri = pâinea şi vinul sfinţite pentru cuminecătură. II. 1. Însuşire (cu care se naşte cineva); aptitudine, vocaţie, talent. ♢ Expr. A avea darul să... (sau de a...) = a avea puterea, posibilitatea să..., a fi în stare să..., a fi de natură să... A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi un bun orator. (Ir.) A avea (sau a lua) darul beţiei = a fi (sau a deveni) beţiv. 2. Avantaj, binefacere. 3. (În concepţia creştină) Ajutor pe care îl acordă Dumnezeu omului; milă, har divin. ♢ Darul preoţiei = dreptul de a exercita funcţiile preoţeşti. – Din sl. darú.

DAR s. I. 1. v. cadou. 2. v. donaţie. 3. v. ofrandă. 4. v. aptitudine. 5. v. însuşire. 6. calitate, har, însuşire. (Are ~ul de a provoca râsul.) 7. v. avantaj. 8. v. graţie. II. v. patimă.

DAR conj., adv. 1. conj. însă, totuşi. (Aş vrea să te cred, ~ am unele îndoieli.) 2. conj. ci, însă, numai, (reg.) fără, (Ban. şi Transilv.), ci. (Nu-i prost cine dă, ~ cel ce rabdă.) 3. conj. însă, numai, (prin Transilv.) pedig. (Eşti prea bună, ~ nu mă iubeşti.) 4. conj. darămite, (rar) încămite, mite, nemite, (înv. şi pop.) necum. (Munte cu munte se întâlneşte, ~ om cu om.) 5. conj. aşadar, deci, (livr.) ci. (~, nu ne putem limita la ...) 6. adv. (interogativ) oare? păi? (~ aşa să fie?)

DAR conj. v. altfel, altminteri.

DAR adv. v. da, desigur, fireşte.

dar conjcţ.

dar s. n., pl. dáruri

DAR² ~uri n. 1) Obiect oferit cuiva sau primit de la cineva fără plată în semn de prietenie, de dragoste, de respect etc.; cadou; atenţie. 2) Aptitudine deosebită cu care este înzestrat cineva; talent. 3) Deprindere rea. A avea ~ul beţiei. 4) bis. Graţie divină acordată omului; har. 5) rel.: Sfintele ~uri pâinea şi vinul sfinţite pentru împărtăşanie. /<sl. daru

DAR¹ conj. 1) (exprimă un raport adversativ şi leagă două propoziţii sau două părţi de propoziţie) Da; însă; iar. El are dorinţă de a lucra, dar nu are condiţii. 2) (exprimă un raport conclusiv şi leagă propoziţii sau fraze) Deci. Vom încerca, dar să soluţionăm problema. /Orig. nec.