FÁBULĂ, fabule, s.f. Scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, folosind procedeul personificării animalelor, plantelor şi lucrurilor, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalităţi sau greşeli cu scopul de a le îndrepta. ♦ Istorisire, prezentare a unei fapte imaginare ca reală; p. ext. minciună. – Din fr. fabulation, lat. fabulatio.

FABULÁ, fabulez, vb. I. Tranz. A imagina fapte, întâmplări etc. prezentându-le drept reale sau posibile; p. ext. a minţi. – Din fr. fabuler.

FÁBULĂ s. v. acţiune, afabulaţie, fabulaţie, intrigă, subiect.

FÁBULĂ s. (LIT.) (pop.) tâlc. (O ~ de Esop.)

FABULÁ vb. v. inventa, născoci, plăsmui, scorni, ticlui.

fabulá vb., ind. prez. 1 sg. fabuléz, 3 sg. şi pl. fabuleáză

fábulă s. f., g.-d. art. fábulei; pl. fábule

FÁBUL//Ă ~e f. 1) Creaţie literară alegorică, de obicei în versuri, în care sunt satirizate unele moravuri umane prin procedeul personificării. 2) Povestire în care elementele imaginare nu se disting de cele reale. 3) rar Subiectul unei opere literare. /<lat. fabula

A FABUL//Á ~éz tranz. A inventa scurte povestiri alegorice, folosind procedeul personificării. /<fr. fabuler

FABULÁ vb. I A inventa fapte şi întâmplări.

FÁBULĂ s.f. Scurtă povestire, de obicei în versuri, care foloseşte animale sau plante personificate, pentru a satiriza obiceiuri sau mentalităţi greşite.

FABULÁ vb. I. tr. A construi fabulaţii, a povesti întâmplări fantastice, imaginare. [< fr. fabuler].

FÁBULĂ s.f. 1. Istorioară alegorică, de obicei în versuri, în care sunt satirizate anumite moravuri şi deprinderi, folosindu-se procedeul personificării animalelor sau lucrurilor. 2. Subiectul, textura unei scrieri literare. ♦ Povestire în care nu se poate deosebi realul de invenţie, de născocire. [< lat. fabula].