HARTUÍ, hartuiesc, vb. IV. V. hartoi.

HĂRŢUÍ, hărţuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A necăji pe cineva cu tot felul de neplăceri, a nu lăsa în pace pe cineva; a cicăli, a sâcâi, a pisa. ♦ (Reg.) A întărâta, a zădărî un câine. 2. Tranz. A desfăşura atacuri scurte şi repetate asupra inamicului cu scopul de a-i provoca panică şi de a nu-i permite deplasarea, pregătirea unor acţiuni de luptă, aprovizionarea etc. 3. Refl. recipr. A purta discuţii repetate şi contradictorii cu cineva, a se lua la ceartă sau la bătaie; a se încăiera. [Var.: hârţuí vb. IV] – Harţă + suf. -ui.

HÂRŢUÍ, hârţuiesc, vb. IV. V. hărţui.

HĂRŢUÍ vb. 1. v. încăiera. 2. v. asmuţi.

hărţuí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. hărţuiésc, imperf. 3 sg. hărţuiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. hărţuiáscă

A SE HĂRŢU//Í mă ~iésc intranz. pop. A face schimb de hărţuieli (unul cu altul). /harţă + suf. ~ui

A HĂRŢU//Í ~iésc tranz. 1) (persoane) A deranja întruna cu repetarea insistentă a aceluiaşi lucru (pretenţii, reproşuri etc.); a necăji; a pisa. 2) (duşmani) A ataca în permanenţă, la intervale de timp mici, pentru a slei de puteri. 3) (fiinţe) A irita peste măsură în mod intenţionat; a zădărî; a întărâta; a aţâţa. /harţă + suf. ~ui