IPOTECÁ, ipotechez, vb. I. Tranz. A supune un bun imobil unei ipoteci. – Din fr. hypothéquer.

IPOTÉCĂ, ipoteci, s.f. Drept real pe baza căruia creditorul poate vinde bunul imobil primit în garanţie de la debitor, în cazul când acesta nu îşi plăteşte în termen datoria. – Din fr. hypothèque.

IPOTÉCĂ s. (JUR.) (pop.) zălog. (Are o ~ pe casă.)

IPOTECÁ vb. (JUR.) (înv.) a supune. (A ~ un imobil.)

ipotecá vb., ind. prez. 1 sg. ipotechéz, 3 sg. şi pl. ipotecheáză; conj. prez. 3 sg. şi pl. ipotechéze

ipotécă s. f., g.-d. art. ipotécii; pl. ipotéci

IPOTÉ//CĂ ~ci f. Garanţie acordată unui creditor, prin care acesta are dreptul real asupra unui bun imobiliar (egal în valoare cu un împrumut) care aparţine debitorului. /<fr. hypothéque, lat. hypoteca

A IPOTE//CÁ ~chéz tranz. (bunuri imobile) A împovăra cu o ipotecă; a supune unei ipoteci; a greva. /<fr. hypothéquer

IPOTÉCĂ s.f. Drept real care grevează un imobil, un teren etc. al cărui proprietar l-a dat ca garanţie creditorului său; faptul de a ipoteca. [Cf. fr. hypothèque, lat. hypoteca, gr. hypoteke].

IPOTECÁ vb. I. tr. A supune (un imobil etc.) unei ipoteci. [P.i. 3,6 -chează. / cf. fr. hypothéquer].