IZGONÍ, izgonesc, vb. IV. Tranz. A sili pe cineva să plece; a da afară; a alunga, a goni. – Din sl. izgoniti.

IZGONÍ vb. 1. a alunga, a depărta, a goni, a îndepărta, (rar) a prigoni, a răzmeri, a surghiuni, (înv. şi pop.) a oropsi, (pop.) a zgorni, (înv. şi reg.) a întiri, a mâna, a tăia, (reg.) a tintiri, a zgoni, (Transilv. şi Ban.) a dudui, a gorgoni, (Transilv.) a păfuga, (prin Transilv.) a poteri, (prin Olt. şi Ban.) a sprânji, (Transilv. şi Maram.) a ţipa, (Ban. şi Transilv.) a zogorni, (înv.) a lepăda, a răşchira, (fam.) a mătrăşi, (fam. fig.) a mătura. (L-a ~ din casa lui.) 2. v. respinge. 3. v. surghiuni.

izgoní vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. izgonésc, imperf. 3 sg. izgoneá; conj. prez. 3 sg. şi pl. izgoneáscă

A IZGON//Í ~ésc tranz. (fiinţe) A forţa să plece (în altă parte); a da afară; a alunga; a goni; a fugări. /<sl. izgoniti