MONOCÓRD, -Ă, monocorde, adj., s.n. 1. Adj. (Despre instrumente muzicale; adesea substantivat) Care are o singură coardă; care vibrează într-un singur ton. ♦ Fig. (Despre opere literare, artistice) Monoton, inexpresiv. 2. S.n. Străvechi instrument muzical cu o singură coardă. [Pl. şi: (2) monocorduri] – Din fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord.

MONOCÓRD adj., s. (MUZ.) 1. adj. unicord. (Instrument ~.) 2. s. canon. (Vechiul instrument numit ~.)

MONOCÓRD adj. v. inexpresiv, monoton, neexpresiv, uniform.

monocórd adj. n., f. monocórdă; pl. n. şi f. monocórde

monocórd s. n., pl. monocórduri

MONOCÓR//D ~dă (~zi, ~de) 1) (despre instrumente muzicale) Care are o singură coardă. 2) fig. Care se caracterizează prin lipsă de variaţie; monoton. /<fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord

MONOCÓRD, -Ă adj. (Despre instrumente muzicale) Cu o singură coardă. ♦ (Fig.) Monoton, uniform, inexpresiv. // s.n. Instrument cu o singură coardă, folosit pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor şi a acorda alte instrumente. [< fr. monocorde, cf. gr. monos – unic, chorde – coardă].