RUŞINÁ, ruşinez, vb. I. 1. Refl. A-i fi cuiva ruşine, a se jena. ♦ A se simţi stingherit, a se sfii. 2. Tranz. A face ca cineva să se simtă jenat, încurcat; a face de batjocură. ♦ (Înv. şi pop.) A necinsti, a dezonora. – Din ruşine.

RUŞINÁ vb. v. sfii.

RUŞINÁ vb. v. batjocori, înjosi, necinsti, silui, umili, viola.

ruşiná vb., ind. prez. 1 sg. ruşinéz, 3 sg. şi pl. ruşineáză

A RUŞIN//Á~éz tranz. 1) A face să se ruşineze. 2) înv. A face de ruşine; a acoperi de ruşine; a necinsti; a dezonora. /Din ruşine

A SE RUŞIN//Á mă ~éz intranz. A fi cuprins de ruşine; a fi lipsit de îndrăzneală; a se jena; a se sfii; a se intimida; a se stingheri; a se stânjeni. /Din ruşine

RUŞINÁ, ruşinéz, vb. I. ~ (din roşí + suf. expresiv -ina, ca şi la clătí > clătiná, tâmpí > (în)tâmpiná, hâţâí > hâţâná sau împopoţá > împopoţoná, pare cea mai bună explicaţie; celelalte ipoteze obişnuiesc să se bazeze pe ruşine, reducându-se la un lat. *rosīnus = roz, lat. *russiōnem ori *rossiōnem sau la *ruşiciune (< roşí))

RUŞINÁ, ruşinéz, vb. I. ~ 2. Tranz. fact. ~ ♦ (Învechit şi arhaizant) A face ca cineva să se simtă jenat, încurcat; a face de batjocură. Se aduseră toţi vracii... rămaseră însă ruşinaţi, care n-avură ce-i face. – Na, c-a spart ghergheful! Ei, da m-ai ruşinat urât, măi badeo.