SINGULÁR, -Ă, singulari, -e, adj. 1. (Gram.; în sintagmele) Număr singular (şi substantivat, n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de fiinţe, de obiecte etc. Persoana întâi (sau a doua, a treia) singular = persoană gramaticală care indică numărul singular (1). 2. Care aparţine sau este caracteristic unui singur sau unui anumit exemplar dintr-o categorie, care se referă la un singur sau la un anumit exemplar dintr-o categorie; individual; care se deosebeşte de alţi indivizi, de alte fenomene etc. din aceeaşi categorie prin anumite trăsături distincte, individuale; care iese din comun în raport cu ceilalţi indivizi, celelalte fenomene etc. din aceeaşi categorie; care este singur, izolat printre sau faţă de indivizii din aceeaşi categorie; care ocupă un loc aparte în cadrul aceleiaşi categorii; deosebit, aparte, neobişnuit; p. ext. ciudat, bizar, original. ♢ (Log.) Judecată singulară = judecată al cărei subiect este un nume individual. ♦ (Fil.; substantivat, n.; art.) Categorie care reflectă un singur exemplar dintr-o clasă de lucruri, în totalitatea însuşirilor lui care îl deosebesc de celelalte lucruri din acea clasă; individual. – Din lat. singularis, fr. singulier.

Singular ≠ plural

SINGULÁR adj., s. 1. adj. v. individual. 2. adj., s. (GRAM.) (înv.) singuratic, singurit. (Numărul ~.) 3. adj. v. aparte. 4. adj. v. neobişnuit.

singulár adj. m., pl. singulári; f. sg. singuláră, pl. singuláre

SINGULÁR¹ n. mai ales art. filoz. Categorie care reflectă un singur exemplar dintr-o clasă de lucruri. /<lat. singularis, fr. singulier

SINGULÁR² ~ă (~i, ~e) 1) (despre trăsături, particularităţi) Care ţine de un singur exemplar dintr-o clasă de elemente. ♢ Număr ~ categorie gramaticală care indică o singură persoană sau un singur lucru. 2) (despre fiinţe sau despre lucruri) Care are anumite trăsături distinctive specifice, individuale; unic în felul său. /<lat. singularis, fr. singulier

SINGULÁR, -Ă adj. 1. Care se referă, care priveşte pe unul singur. ♢ Număr singular (şi s.n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de fiinţe, de obiecte etc.; (log.) judecăţi singulare = judecăţi în care predicatul se enunţă despre un nume individual. 2. Neobişnuit, extraordinar; unic, bizar. ♦ Rar, excelent, unic. // s.n. Categorie filozofică desemnând ceea ce aparţine unui obiect sau proces, deosebindu-l de celelalte; individual. [< lat. singularis].