STĂRUITÓR, -OÁRE, stăruitori, -oare, adj. 1. (Adesea adverbial) Care stăruie, care insistă; insistent. 2. Perseverent; neclintit, ferm, tenace. [Pr.: -ru-i-] – Stărui+ suf. -tor.

Stăruitor ≠ nestăruitor

STĂRUITÓR adj., adv. 1. adj. insistent, perseverent, persistent, răzbătător, statornic, tenace, (livr.) persuasiv, (rar) străbătător. (Om stăruitor în acţiunile începute.) 2. adj. v. tenace. 3. adj. v. perseverent. 4. adj. asiduu, insistent, perseverent, silitor, sârguincios, sârguitor, susţinut, tenace, zelos. (Eforturi stăruitoare.) 5. adv. v. insistent. 6. adj. v. încăpăţânat. 7. adj. persistent. 8. adj., adv. v. serios.

stăruitór adj. m. (sil. -ru-i-), pl. stăruitóri; f. sg. şi pl. stăruitoáre

STĂRUITÓR¹ adv. Cu stăruinţă. /a stărui + suf. ~tor

STĂRUIT//ÓR² ~oáre (~óri, ~oáre) Care stăruie, perseverează (în atingerea unui scop); perseverent; tenace; insistent. [Sil. -ru-i-] /a stărui + suf. ~tor