SUBORDONÁRE, subordonări, s.f. Acţiunea de a subordona şi rezultatul ei; dependenţă. ♦ (Log.) Raport de concordanţă între două noţiuni, de la noţiunea subordonată speciei la noţiunea gen. ♦ Raport sintactic între două elemente lingvistice (cuvinte, construcţii, propoziţii), dintre care unul depinde din punct de vedere gramatical de celălalt. ♦ Raport de ierarhie între organele puterii de stat sau între cele ale administraţiei de stat, ori între acestea şi organele puterii care le-au ales, în temeiul căruia organul superior îndrumează şi controlează activitatea organului inferior. – V. subordona.

SUBORDONÁRE s. 1. v. dependenţă. 2. (înv.) subordinaţie. (Relaţii de ~.) 3. subsumare. (~ intereselor personale celor generale.) 4. (GRAM.) (înv.) subordinaţie. (Coordonarea şi ~.)

subordonáre (log. şi subordináre) s. f. (sil. mf. sub-) ordonare

SUBORDON//ÁRE ~ări f. 1) v. A SUBORDONA. 2) lingv. Raport sintactic de dependenţă gramaticală a unei propoziţii de altă propoziţie (sau a unui cuvânt de alt cuvânt). [G.-D. subordonării] /v. a subordona

SUBORDONÁRE s.f. Acţiunea de a subordona şi rezultatul ei; dependenţă, supunere. ♦ Raportul de dependenţă a unei propoziţii de alta; cuprinderea unei noţiuni cu sferă mai mică în alta cu sferă mai mare; raportul de la specie la gen. [Var. subordinare s.f. / < subordona].