SUFICIÉNT, -Ă, suficienţi, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este în cantitate satisfăcătoare, atât cât trebuie; destul, de ajuns, satisfăcător. ♦ (Substantivat, m.) Calificativ între „insuficient“ şi „bine“, cu care se notează uneori probele la examene. 2. (Despre oameni) Care are o părere foarte bună şi nejustificată despre sine; plin de sine, înfumurat, îngâmfat, vanitos. [Pr.: -ci-ent] – Din lat. sufficiens, -ntis. Cf. it. s u f f i c i e n t e.

Suficient ≠ insuficient, nesuficient

SUFICIÉNT adj., adv. 1. adj. îndestulător, mulţumitor, satisfăcător. (O cantitate ~.) 2. adj. destul, îndestulător, (reg.) bugăt. (Provizii ~.) 3. adv. v. destul.

SUFICIÉNT adj. v. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, orgolios, semeţ, trufaş, ţanţoş, vanitos.

suficiént adj. m. (sil. -ci-ent), pl. suficiénţi; f. sg. suficiéntă, pl. suficiénte

SUFICIÉN//T¹ ~tă (~ţi, ~te) 1) şi adverbial Care satisface cerinţele; în cantitatea necesară; destul. 2) (despre persoane) Care manifestă prin atitudine o satisfacţie excesivă faţă de sine; plin de sine; înfumurat; vanitos; arogant. [Sil. -ci-ent] /<lat. sufficiens, ~ntis, it. sufficiente

SUFICIÉNT² m. Calificativ între „insuficient“ şi „bine“, cu care se notează uneori probele la examene. /<lat. sufficiens, ~ntis, it. sufficiente