TEMEINICÍE s.f. 1. Însuşire a ceea ce este temeinic; soliditate, tărie, trăinicie; statornicie. ♢ Loc. adv. Cu temeinicie = temeinic, serios. 2. Însuşire a hotărârii unui organ de jurisdicţie de a reflecta realitatea obiectivă a faptelor care concură pentru soluţionarea unui litigiu. – Temeinic + suf. -ie.

TEMEINICÍE s. 1. seriozitate, soliditate, tărie. (~ obiecţiei, argumentării sale.) 2. v. maturitate. 3. v. justeţe.

temeinicíe s. f., art. temeinicía, g.-d. temeinicíi, art. temeinicíei

TEMEINICÍ//E ~i f. Caracter temeinic. ~ea unui argument. ♢ Cu ~ temeinic. [G.-D. temeiniciei] /<temeinic + suf. ~ie