TOÁCĂ, toace, s.f. 1. Placă de lemn sau de metal pe care se bate ritmic cu unul sau cu două ciocănele, pentru a anunţa începerea serviciului religios sau anumite momente ale lui la biserică sau la mănăstire; p. ext. sunetul produs de această bătaie. ♢ Expr. Uscat (ca o) toacă (sau ca toaca) = foarte slab. A şti şi toaca în (sau din) cer = a şti multe lucruri; a face pe atotştiutorul, pe înţeleptul. (Pop.) Ucigă-l toaca = a) (în imprecaţii) lua-l-ar dracul!; b) diavolul, dracul. ♦ Placă de metal în care se bate pentru a da anumite semnale pe şantiere, în ateliere etc. 2. (Pop.) Timp al zilei, după răsăritul soarelui sau înainte de apus, când se oficiază liturghia sau vecernia la biserică. 3. (Art.) Numele popular al constelaţiei Pegas. – Din toca (derivat regresiv).

TOÁCA s. art. v. pegas.

TOÁCA s. (BIS.) (reg.) tocălie. (~ mănăstirii.)

toácă s. f., g.-d. art. toácei; pl. toáce

TOÁ//CĂ ~ce f. 1) Placă din lemn în care se bate ritmic pentru a anunţa începutul slujbei religioase sau anumite momente ale acesteia. 2) Sunet produs când se bate în acest obiect. 3) Timp al zilei (dimineaţa sau seara) când se bate în acest obiect. 4) pop. Bară de metal în care se bate pentru a anunţa începutul sau terminarea unei activităţi. 5) art. pop. Constelaţia Pegas. /v. a toca