URLÁ, úrlu, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni şi animale) A scoate urlete (1) specifice. ♦ Intranz. şi tranz. P. anal. (Despre oameni) A vorbi cu tonul foarte ridicat; a striga, a ţipa; a plânge cu hohote; a cânta foarte tare (şi neplăcut pentru auz). ♦ Fig. (Despre o colectivitate umană) A clocoti, a fremăta, a se agita. 2. (Despre vânt, viscol, ape etc.: la pers. 3) A produce zgomote specifice, puternice; a vâjâi, a vui. – Lat. ululare.

URLÁ vb. v. tuna.

ÚRLĂ s. v. branhie.

URLÁ vb. 1. (Transilv.) a băuna. (Câinii, lupii ~.) 2. v. striga. 3. a răcni, a striga, a ţipa, a zbiera, (reg.) a ţivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. şi Maram.) a ţipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 4. v. vocifera. 5. v. răsti.

urlá vb., ind. prez. 1 sg. úrlu, 2 sg. úrli, 3 sg. şi pl. úrlă

A URLÁ úrlu intranz. 1) (mai ales despre lupi, câini, şacali) A scoate sunete puternice prelungi; a scoate urlete. 2) (despre persoane) A emite strigăte violente şi prelungi; a zbiera. 3) A cânta tare cu voce neplăcută (şi falsă). 4) (despre vânt, vifor) A produce un zgomot şuierător şi prelung; a vui; a vâjâi. /< lat. ululare

(?) URLA, urlu, vb. I intranz. (reg.) A coborî, în zona Munţilor Apuseni (Crişana, Tara Moţilor).

úrlă, úrle, s.f. (reg.) tub gros la hornuri.