STRIGÁ, strig, vb. I. I. Intranz. 1. A scoate sunete puternice, ţipete; a răcni. ♦ A semnaliza ceva prin ţipete; a cere ajutor prin ţipete. 2. (Despre animale şi păsări) A scoate sunete sau zgomote caracteristice speciei. II. 1. Tranz. A spune, a enunţa ceva cu glas puternic; a-şi exprima cu glas puternic voinţa. ♦ Intranz. A se văicări, a se jeli, a se plânge cu glas tare. ♦ A cere ceva cu glas tare, a reclama ceva impetuos; a pretinde, a porunci. 2. Intranz. A se răsti la cineva, a-i adresa cuiva vorbe aspre; a-i vorbi cuiva tare şi cu duşmănie. 3. Tranz. A chema (pe cineva) cu glas tare să vină, să asculte etc. (spunându-i numele). ♢ Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al elevilor sau studenţilor. ♦ (Înv.) A chema la armată; a mobiliza. 4. Tranz. A face cunoscut ceva (anunţând, vestind cu glas tare). 5. Tranz. A se adresa cuiva cu un epitet, a denumi pe cineva; a porecli. ♦ Tranz. impers. A purta numele..., a se numi, a se chema... 6. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte şi chiuituri. – Lat. *strigare (< strix, -gis „bufniţă“).

STRÍGĂ, strigi, s.f. 1. (În superstiţii) Fiinţă imaginară închipuită ca o femeie care chinuieşte copiii mici, ia mana de la vaci etc. 2. Pasăre răpitoare de noapte, de culoare galbenă-roşcată, cu pete brun-închis, care se hrăneşte mai ales cu şoareci (Tyto alba guttata). 3. Fluture mare cu pete albe pe aripi, asemănătoare cu un cap de mort, care zboară numai în amurg şi care, când este prins, scoate un zgomot ascuţit ca un strigăt; cap-de-mort (Acherontia atropos). – Lat. striga.

A striga ≠ a şopti

STRÍGĂ s. v. lipitoare, păpăludă, strigoaică, strigoaie.

STRÍGĂ s. 1. v. cap-de-mort. 2. (ORNIT.; Tyto alba guttata) (reg.) buhă-cu-cârpă, huhurez-de-casă.

STRIGÁ vb. v. cere, chema, înscăuna, întrona, învesti, numi, pretinde, proclama, pune, reclama, revendica, unge.

STRIGÁ vb. 1. a ţipa, a urla, a zbiera, (înv. şi reg.) a toi, (înv.) a chema. (~ cât îl ţinea gura.) 2. a răcni, a ţipa, a urla, a zbiera, (reg.) a ţivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. şi Maram.) a ţipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 3. v. vocifera. 4. v. răsti. 5. v. chiui. 6. v. exclama.

strigá vb., ind. prez. 1 sg. strig, 3 sg. şi pl. strígă; perf. s. 1 sg. strigái, 1 pl. strigárăm

strígă s. f., g.-d art. strígii; pl. strigi

A STRIGÁ strig 1. intranz. 1) (despre oameni) A produce sunete puternice şi stridente (de mânie, de groază sau de durere); a scoate strigăte; a ţipa; a răcni. 2) A face gălăgie; a strica liniştea. 3) A vorbi pe un ton ridicat; a-şi manifesta enervarea, nemulţumirea sau mânia prin vorbe răstite; a ţipa; a răcni. 4) A rosti cu glas tare strigături (în timpul jocului). 5) (despre animale, păsări) A scoate sunete puternice caracteristice speciei; a răcni; a ţipa. 2. tranz. 1) A spune cu glas tare. ~ un nume. 2) A chema să vină (rostind numele celui chemat). ~ pe nume. /<lat. strigare

STRÍ//GĂ ~gi f. 1) Fluture mare de noapte, care are pe spate pete albe, ce înfăţişează un cap de mort; fluture cap-de-mort; fluturele morţii. 2) Pasăre răpitoare de noapte, cu penaj cenuşiu-ruginiu, cu pete albe şi brune-întunecate, care se hrăneşte, mai ales, cu şoareci. 3) (în superstiţii) Fiinţă imaginară despre care se crede că chinuie copii mici sau că ia mana de la vaci. /<lat. striga