VAL¹, valuri, s.n. I. 1. Masă de apă care înaintează prin mişcări oscilatorii la suprafaţa unei mări, a unui fluviu etc., formând creste şi adâncituri; talaz. ♢ Loc. adv. Val-vârtej = în mare grabă, foarte repede; vijelios. În valuri sau valuri-valuri = a) unul după altul, succesiv; b) din plin, cu grămada. ♢ Expr. Valurile vieţii (sau lumii, lumeşti) = greutăţile, încercările prin care trece omul în viaţă; vicisitudinile vieţii. Valurile tinereţii = inconsecvenţa, dibuirile inerente vârstei tinere. Valul (sau valurile) vremii = curgere, trecere a vremii (cu toate evenimentele ei). 2. P. anal. Ceea ce se mişcă, vine în cantitate mare sau se năpusteşte ca nişte valuri (I 1); ceea ce poate fi comparat (ca formă şi mişcare) cu un val. 3. Fig. (Înv. şi pop.) Încercare grea; neplăcere, necaz. II. 1. Cantitate de ţesătură înfăşurată pe un cilindru special de lemn sau de carton; vălătuc, trâmbă. ♢ Val de tei = sul făcut din şuviţe lungi de scoarţă de tei care se folosesc ca sfoară de legat. 2. (Tipogr.) Piesă cilindrică de metal la presele de imprimat şi de fălţuit. 3. (Reg.) Tăvălug. 4. (Pop.) Sul mobil de lemn sau de metal, pe care se înfăşoară lanţul care ţine găleata la o fântână. 5. (În sintagma) Valul ştreangului = laţul cu care se prinde ştreangul sau şleaul de crucea căruţei. – Din sl. valŭ.

VAL², valuri, s.n. Meterez de pământ care servea în antichitate ca fortificaţie militară. – Din lat. vallum. Cf. germ. W a l l, it. v a l l o.

VĂL, văluri, s.n. 1. (Adesea fig.) Bucată de ţesătură fină, de obicei transparentă, pe care şi-o pun femeile pe cap sau cu care îşi învăluie corpul ori o parte a lui. ♢ Expr. A i se pune (sau a i se lua cuiva) un văl (de) pe ochi = a înceta (sau a începe) să vadă, să judece limpede, să înţeleagă ceva. 2. (Anat.; în sintagma) Vălul palatului = porţiunea musculară care continuă, în partea posterioară a cavităţii bucale, palatul tare (dur) si care se termină cu omuşorul. 3. (Bot.; în compusul) Vălul-miresei = plantă erbacee anuală, mică, cu flori lineare (Gypsophila muralis). – Din lat. velum. Cf. fr. v o i l e.

VĂL s. 1. v. voal. 2. (ANAT.) văl palatin = palat moale, vălul palatului; vălul palatului v. văl palatin.

VAL s. 1. talaz, undă. (~urile mării.) 2. v. buclă. 3. v. vârtej. 4. (TEHN.) (reg.) juvăţ, orcicar. (~ul prinde şleaul sau ştreangul la crucea căruţei.) 5. v. sul.

val (masă de apă, trâmbă, instrument, meterez) s. n., pl. váluri

văl s. n., (ţesături) pl. văluri

VĂL ~uri n. 1) Bucată de ţesătură transparentă folosită de femei pentru a-şi acoperi faţa sau capul; voal. ♢ A i se pune (cuiva) un ~ pe ochi (sau pe frunte) sau a i se lua (a-i cădea (cuiva) un ~ de pe ochi (sau de pe frunte) a înceta (sau a începe) să înţeleagă şi să vadă lucrurile clar, limpede. 2) anat: ~ul palatului (sau ~ul palatin) porţiune musculară care continuă, în partea posteri-oară a cavităţii bucale, palatul tare şi se termină cu o prelungire numită uvulă. /<lat. velum

VAL s.n. Formă de relief din jurasic, reprezentând o vale sinclinală. [< fr., engl. val].

VĂL s.n. 1. Bucată de pânză fină şi transparentă cu care-şi acoperă femeile capul. 2. Şal, broboadă. ♢ A(-şi) lua vălul = a se călugări. 3. Vălul palatului = membrana care desparte cavitatea bucală de cea nazală, acoperind cerul gurii şi prelungindu-se până spre faringe. [Pl. -luri. / < lat. velum, cf. fr. voile, it. velo].

Văl amplu, preluat din vestimentaţia matroanelor romane, care în reprezentările pictate şi sculptate, acoperă capul şi înfăşoară întregul corp al femeilor sfinte care au trăit în vremea începuturilor creştinismului. Este piesa vestimentară principală care caracterizează imaginile Maicii Domnului în arta bizantină şi post-bizantină. (www.monument.md)