ÍCTUS, ictusuri, s.n. 1. Intensificare a pronunţării în versificaţia antică, care marca partea cea mai reliefată a unei măsuri metrice. 2. (Muz.) Note puternic accentuate care se găsesc în primele măsuri. 3. (Med.) Stare patologică, manifestată brusc şi intens, însoţită de cădere; şoc. ♢ Ictus apoplectic = apoplexie. Ictus epileptic = criză de epilepsie, manifestată prin pierderea bruscă a cunoştinţei şi prin convulsii. – Din lat., fr. ictus.

ÍCTUS s. (MED.) 1. şoc. 2. ictus apoplectic v. apoplexie.

íctus s. n., pl. íctusuri

ÍCTUS ~uri n. 1) (în versificaţia antică) Pronunţare intensificată a silabei accentuate. 2) muz. Notă puternic accentuată aflată în primele măsuri. 3) med. Tulburare puternică a organismului, cauzată de acţiunea unor factori externi; şoc. /<lat., fr. ictus

ÍCTUS s.n. 1. (Metr.) Bătaie care marchează silaba accentuată. 2. (Muz.) Note foarte accentuate aflate în primele măsuri. 3. (Med.) Atac morbid subit; şoc. [Pl. -usuri, (s.m.) -uşi. / < fr., lat. ictus].