STĂPÂNÍRE, stăpâniri, s.f. Acţiunea de a (se) stăpâni şi rezultatul ei. 1. Proprietate, posesiune. 2. Domnie, suveranitate; conducere, guvernare; dominaţie. ♢ Expr. A avea stăpânire asupra cuiva = a avea autoritate, ascendent moral asupra cuiva; a domina, a conduce. ♦ Putere, autoritate de stat; persoanele care reprezintă această autoritate. 3. Fig. Înfrânare, dominare a propriilor porniri, sentimente, etc. ♢ Expr. Stăpânire de sine = calm, sânge rece, cumpăt. – V. stăpâni.

Stăpânire ≠ nestăpânire

STĂPÂNÍRE s. v. autoritate, influenţă, înrî-urire, putere, stat, ţară.

STĂPÂNÍRE s. 1. v. posedare. 2. v. proprietate. 3. v. posesiune. 4. v. cârmuire. 5. (concr.) cârmuire, guvern. (Ce zice ~?) 6. autoritate. 7. ocupaţie. (Dacia sub ~ romană.) 8. v. dominaţie. 9. v. cu-noaştere. 10. cunoaştere, posedare. (~ mai multor limbi străine.) 11. v. abţinere. 12. v. cumpăt. 13. reţinere. (Arată multă ~.)

stăpâníre s. f., g.-d. art. stăpânírii; pl. stăpâníri

STĂPÂNÍR//E ~i f. 1) v. A STĂPÂNI şi A SE STĂPÂNI. ♢ ~ de sine reţinere de la manifestarea sentimentelor sau a pornirilor; cumpăt. 2) pop. Conducere, autoritate de stat. /v. a (se) stăpâni