SÚNET, sunete, s.n. 1. Vibraţie a particulelor unui mediu elastic care poate fi înregistrată de ureche. ♢ Sunet asociat = semnal de frecvenţă audio care însoţeşte imaginea de televiziune. Sunet complex = sunet compus din mai multe sunete pure. Sunet reverberat = sunet care persistă după ce o sursă sonoră încetează să emită, prelungind sunetul iniţial un timp finit. Sunet vobulat = sunet a cărui frecvenţă variază periodic în jurul unei valori medii, folosit în măsurători electroacustice. 2. Vibraţie muzicală. ♦ Anunţare, vestire (a unui eveniment); semnal. 3. Răsunet; ecou. ♦ Vâlvă, gălăgie. 4. (Lingv.) Element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer expirat prin articulaţie. – Lat. sonitus.

SÚNET s. v. bubuire, bubuit, bubuitură, detonaţie, detunare, detunat, detunătură, duduit, duduitură, ecou, răsunet, trăsnet, trăsnitură, vorbă, vuiet, zgomot, zvon.

SÚNET s. 1. (livr.) son, (înv. şi reg.) sun, (reg.) şteamăt. (~e plăcute.) 2. (MUZ.) notă. (Scoate ~ acute.) 3. (înv.) răsunare. (Se aude ~ul clopo-telor.) 4. (FON.) (rar) son, (înv.) fonem. (Cores-pondenţa dintre litere şi ~.) 5. v. foşnet.

súnet s. n., pl. súnete

SÚNET ~e n. 1) fiz. Fenomen provocat de mişcarea vibratorie a unui mediu şi perceput cu auzul; son. Intensitatea ~ului. ♢ A nu scoate nici un ~ a nu spune absolut nimic; a nu rosti o vorbă. 2) Anunţ realizat cu ajutorul unui instrument de percuţie; semnal sonor. ~ de alarmă. 3) lingv. Element al vorbirii orale omeneşti. ~ele limbii. /<lat. sonitus