TĂGĂDUÍ, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmaţie, a nu recunoaşte ceva; a nega; a dezminţi. ♦ (Rar) A refuza. Iar ei îi tăgăduia această cerere (CORJAN). – Magh. tagadni.

TĂGADUÍ, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmaţie, a nu recunoaşte ceva; a nega; a dezminţi. ♦ (Rar) A refuza. – Din magh. tagadni.

TĂGĂDUÍ vb. v. ascunde, masca, refuza, respinge, tăinui.

TĂGĂDUÍ vb. 1. v. nega. 2. v. retracta. 3. v. con-testa.

tăgăduí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. tăgăduiésc, imperf. 3 sg. tăgăduiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. tăgăduiáscă

A TĂGĂDU//Í ~iésc tranz. (adevăruri, fapte, fenomene) A declara ca fiind neadevărat; a nega; a contesta; a dezminţi. /<ung. tagad