ÎNFRUNTÁ, înfrúnt, vb. I. Tranz. 1. A mustra, a dojeni cu vorbe aspre de faţă cu alţii; a certa, a ocărî. 2. A ţine piept, a da piept, a rezista cu curaj (în faţa unei primejdii). ♦ Refl. recipr. A avea un conflict, un schimb aprins de cuvinte. – Lat. *infrontare (< frons).

ÎNFRUNTÁ vb. v. admonesta, certa, dăscăli, dojeni, moraliza, mustra.

ÎNFRUNTÁ vb. 1. a brava, a sfida, (rar) a sfrunta. (A ~ cu curaj un pericol.) 2. (rar) a susţine. (Îi ~ privirea.) 3. v. întrece. 4. v. întâlni. 5. v. încă-iera. 6. v. opune.

înfruntá vb., ind. prez. 1 sg. înfrúnt, 3 sg. şi pl. înfrúntă

A SE ÎNFRUNTÁ mă înfrúnt intranz. A face (concomitent) schimb de vorbe sau acţiuni ostile (unul cu altul). /<lat. infrontare

A ÎNFRUNTÁ înfrúnt tranz. 1) A întâmpina cu hotărâre şi curaj, opunând rezistenţă. ♢ ~ privirea cuiva a) a se uita drept şi fără sfială în ochii cuiva; b) a nu se lăsa intimidat de cineva sau de ceva. 2) A trata cu ocări şi reproşuri (în public). [Sil. în-frun-] /<lat. infrontare