PLOCÓN, plocoane, s.n. 1. Dar omagial intrând în obligaţiile vasalilor către Poartă sau ale supuşilor către curtea domnească sau către stăpânul moşiei; (astăzi, fam.) dar, cadou (făcut adesea pentru un serviciu, o favoare). ♢ Expr. A duce (sau a aduce, a trimite etc. pe cineva) plocon (cuiva) = a prezenta pe cineva cuiva, a pune pe cineva în faţa cuiva. ♦ Spec. Dar care se dă naşilor (la nuntă, la botez sau în anumite ocazii). 2. (Înv.) Jertfă, ofrandă. 3. (Şi în sintagma plocon de nume) Denumire dată, în evul mediu, în ţările române, unor dări sau daruri, devenite apoi obligaţii ale birnicilor. [Var.: poclón s.n.] – Din sl. poklonŭ.

PLOCÓN s. v. atenţie, cadou, compliment, dar, închinăciune, jertfă, mătanie, ofrandă, plecăciune, ploconeală, prinos, reverenţă, surpriză, temenea.

plocón s. n., pl. plocoáne

PLOC//ÓN ~oáne n. 1) (în Moldova şi în Muntenia medievală) Dar oferit de supuşii Porţii Otomane, curţii domneşti sau moşierului. 2) fam. Cadou făcut unei persoane pentru a obţine o favoare sau drept mulţumită pentru un serviciu ♢ A duce (sau a aduce, a trimite) pe cineva ~ cuiva a prezenta pe cineva în faţa cuiva (în semn de omagiu sau pentru a fi judecat sau pedepsit). /<sl. poklonu