ARMÁ, armez, vb. I. Tranz. 1. A pune mecanismul unei arme (de foc) în poziţia imediat precedentă descărcării ei. ♦ Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) înarma. 2. A dota cu armătură o piesă sau un element de construcţie din beton pentru a le mări rezistenţa. ♦ A consolida o galerie de mină etc. prin montarea unei armături. 3. A lansa în serviciu o navă cu întreg utilajul necesar. – Din fr. armer, it. armare, lat. armare.

ÁRMĂ, arme, s.f. 1. Obiect, unealtă, aparat, maşină care serveşte în lupta împotriva inamicului, la vânat, în unele probe sportive etc. ♢ Expr. A fi (sau a se afla) sub arme = a face serviciul militar. ♦ Parte dintr-o armată specializată şi dotată pentru un anumit fel de luptă; serviciu militar specializat în acest sens. 2. (La pl.) Armament. 3. (În sintagma) Armă ecologică = nume generic dat metodelor şi tehnicilor de război destinate modificării condiţiilor normale ale mediului înconjurător al inamicului. 4. Fig. Mijloc de luptă (pe planul ideilor, al politicii etc.). ♢ Expr. A bate (pe cineva) cu propriile arme = a învinge (pe cineva) cu propriile argumente. 5. (La pl.) Ansamblul semnelor simbolice de pe o stemă, de pe un blazon etc. – Lat. arma.

ÁRMĂ s. (fam.) sculă. (~ de vânătoare.)

armá vb., ind. prez. 1 sg. arméz, 3 sg. şi pl. armeáză

ármă s. f., g.-d. art. ármei; pl. árme

ÁRM//Ă ~e f. 1) Unealtă sau maşină care serveşte pentru atac, pentru apărare, la vânat sau în unele probe sportive. ~ atomică. ~ chimică. ♢ ~ albă armă destinată luptei corp la corp (de exemplu: baioneta, cuţitul, pumnalul, sabia etc.). ~ de foc armă pentru încărcarea căreia se foloseşte pulbere explozivă (de exemplu: puşca, tunul, revolverul etc.). A fi (sau a se afla) sub ~e a face serviciul militar. A depune ~ele a) a se preda duşmanului; a se declara învins; b) a se lăsa bătut; a ceda. 2) Unitate de trupe specializate pentru un anumit fel de luptă. 3) fig. Mijloc pus în serviciul unui scop. ♢ A bate pe cineva cu propriile lui ~e a învinge pe cineva cu propriile lui argumente. [G.-D. armei] /<lat. arma, fr. arme

A ARM//Á ~éz tranz. 1) (arme de foc) A pregăti pentru tragere. 2) v. A ÎNARMA. 3) (elemente de construcţii, mine) A întări cu armătură. 4) (nave) A echipa cu cele necesare pentru a ieşi în mare. /<fr. armer, lat. armare

arma actionata mecanic din Evul Mediu

ARMÁ vb. I. tr. 1. A introduce un cartuş în camera de tragere a unei arme şi a aduce percutorul în poziţia de a lovi capsa. 2. A aşeza, a fixa armătura de fier unei construcţii de beton armat. ♦ (Mine) A consolida cu o armătură (o galerie etc.). 3. (Mar.) A echipa o navă cu cele necesare plecării în larg, a pune în serviciu (o navă). ♦ A forma echipajul unei nave sau echipele de lucru la un cabestan, la pompă etc. ♦ A pregăti ramele pentru a fi puse în furcheţi sau dame. [< fr. armer, cf. it. armare, lat. armare].

armă (-me), s.f. – Obiect, unealtă, aparat care serveşte în luptă. – Mr. armă,, istr. Ǫrmę. Lat. arma (Puşcariu 125; Candrea-Dens., 89; REW 650; DAR); cf. alb. armë, it., sp., port. arma, fr. arme. Der. arma, vb., pe care REW 651 îl derivă de la lat. armāre; armărie, s.f. (depozit de arme); armaş, s.m. (boier de rangul trei, mare maestru de artilerie. Era însărcinat cu menţinerea ordinii publice, şi răspundea şi de muzica de la curte şi de ţiganii prinţesei, soţia domnitorului; conducea tribunalul criminal. În mod normal, subordonaţii lui sînt denumiţi la fel, armaşi sau armăşei); armăşel, s.m. (paznic); armăşesc, adj. (propriu unui armaş); armăşi, vb. (a numi în funcţia de armaş; a exercita această funcţie; a aplica pedeapsa capitală); armăşie, s.f. (înv., tortură); armăşoaie, s.f. (soţie de armaş); armătură, s.f. (armură; blazon, armoarii), apare din sec. XVII, cu primele sensurile, azi înv. (ultimul provine din fr. armature). Puşcariu 127 îl derivă din. lat. armatura, cf. it. armatura, sp. armadura; ar putea însă fi şi formaţie internă, cu suf. -tură, cf. bătătură, căutătură, murătură etc.; înarma, vb. Der. neol. arma, vb. (a lansa în serviciu o navă cu utilajul necesar), din fr. armer; armament, s.n., din fr.; armată, s.f. cu var. armadă, armadie (înv.), din it. armata (var. se explică prin intermediul ngr. ἀρμάδα, sb., bg. armada); armator, s.m., din fr. armateur; armie, s.f. din fr. armée, prin intermediul pol. armia, rus. armija (sec. XVIII), astăzi înv.; armistiţiu, s.n., din lat. armistitium (sec. XVIII), poate prin intermediul pol. armistycyum; armoarii, s.f. pl. (arme; blazon), din fr. armoiries; armorial, s.n. (carte a boierilor), din fr.; armură, s.f., din fr.; armurărie, s.f. (loc unde se fabrică, de repară sau se vînd arme); armurier, s.m.; desarma, vb., din fr. désarmer; rearma, vb., din fr. – Din rom. armaş provine mag. ármás „armaş“.