DÓMN, domni, s.m. 1. Termen de politeţe pentru un bărbat. ♦ (Fam.; la voc.) Termen impersonal de adresare care însoţeşte de regulă o frază exclamativă, interogativă etc. ♦ Soţ. ♦ (Pop.) Orăşean. 2. Persoană care are autoritatea, posibilitatea de a face ceva; stăpân. 3. Titlu purtat de suveranii Ţării Româneşti şi ai Moldovei; voievod, domnitor; persoană care purta acest titlu. 4. Dumnezeu; Isus Cristos. ♢ Expr. A da (sau a lăsa pe cineva) în plata (sau mila) domnului = a lăsa (pe cineva) în pace, a(-l) lăsa să facă ce vrea; a ignora. ♦ (La voc.) Exclamaţie, invocaţie impersonală exprimând mirare, amărăciune, surpriyă. Doamne, ce vorbă ţi-a ieşit din gură! ♢ Expr. Vezi, doamne = chipurile, vorba vine. [Voc. (1-3) domnule, dom'le, (4) doamne; nom., voc. şi (1) domnu, don', dom'] – Lat. dom(i)nus.

DOMN s. v. bărbat, orăşean, soţ, târgoveţ.

DOMN s. 1. cucon, (înv. şi fam.) musiu, (grecism înv.) chir, (italienism înv.) signor. (Ce mai faci, ~ule?) 2. v. domnitor. 3. (art.; n. pr.) v. Dumnezeu.

domn (termen de politeţe pentru un bărbat) s. m., voc. dómnule; pl. domni, voc. dómnilor; abr. sg. art. d-l, g.-d. sg. art. d-lui, g.-d. pl. art. d-lor

domn (domnitor) s. m., voc. doámne; pl. domni

DOMN ~i m. 1) (folosit ca termen de politeţe şi de adresare, izolat sau înaintea numelui) Persoană de sex masculin; bărbat, mai ales de la oraş. 2) (în epoca feudală, în ţările române; folosit şi ca titlu pe lângă un nume) Conducător absolut al ţării; domnitor; vodă; voievod. 3) Forţă supranaturală, considerată creatoare şi cârmuitoare a lumii; Dumnezeu; demiurg; divinitate. ♢ A lăsa pe cineva în plata ~ului a lăsa pe cineva să procedeze după bunul lui plac. /<lat. dom[i]nus