DREPTÁTE, (rar) dreptăţi, s.f. Principiu moral şi juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine şi să i se respecte drepturile; echitate; faptul de a recunoaşte drepturile fiecăruia şi de a acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine. ♢ Loc. adv. Cu (sau după) dreptate = după lege, cum se cuvine, în mod just, pe drept, echitabil. Pe bună dreptate = pe drept cuvânt, în mod întemeiat. ♢ Expr. A face cuiva dreptate = a repara o nedreptate săvârşită cuiva; a recunoaşte dreptul cuiva într-o chestiune oarecare. A avea dreptate = a fi întemeiat în ceea ce spune sau în ceea ce face. A da (cuiva) dreptate = a recunoaşte că ceea ce spune sau face (cineva) este întemeiat, îndreptăţit, just. ♦ (Pop.) Judecată. – Din dreptătáte (înv. „dreptate“ < drept + suf. -ătate).

Dreptate ≠ nedreptate, neechitate

DREPTÁTE s. v. acţiune, cauză, judecată, proces.

DREPTÁTE s. 1. echitate, justiţie, (înv.) lege. (Luptă în numele ~ăţii.) 2. v. justeţe.

dreptáte s. f., g.-d. art. dreptăţii; pl. dreptăţi

DREPT//ÁTE ~ăţi f. 1) Principiu moral şi juridic care cere respectarea drepturilor fiecăruia; echitate. Act de ~. ♢ A face (sau a da) ~ a îndreptăţi. Pe bună ~ în mod întemeiat; pe drept cuvânt. A avea ~ a fi întemeiat în ceea ce (se) spune sau în ceea ce (se) face. 2) la pl. Drepturi recunoscute prin lege. [Art. dreptatea; G.-D. dreptăţii] /drept + suf. ~ate