EXÍL, exiluri, s.n. 1. Pedeapsă aplicată în unele ţări pentru delicte politice, constând în izgonirea unui cetăţean din ţara sau din localitatea în care trăieşte; surghiun. ♦ Părăsirea, plecarea voluntară a cuiva din propria ţară sau localitate, de obicei pentru a scăpa de o prigoană. 2. Situaţie în care se găseşte o persoană exilată. [Pr.: eg-zil] – Din fr. exil, lat. exsilium.

EXÍL s. (JUR.) exilare, pribegie, surghiun, surghiunire, (astăzi rar) proscriere, proscripţie, (înv.) străinătate, surghiunie, surgunlâc, urgie, zatocenie. (A luat calea ~ului.)

exíl s. n. [x pron. gz], pl. exíluri

EXÍL ~uri n. 1) Măsură represivă constând în expulzarea din ţară sau din locul de trai a unei persoane care s-a făcut vinovată faţă de stat; expulzare; deportare; surghiun. 2) Situaţie a unei persoane supuse unei asemenea măsuri represive. 3) Plecare benevolă a unei persoane din propria ţară (de regulă, din motive politice). /<fr. exil, lat. exilum

EXÍL s.n. (Jur.) Pedeapsă constând în izgonirea celui condamnat în afara hotarelor ţării sale; surghiun. ♦ (P. ext.) Plecare nesilită a cuiva din propria-i ţară sau localitate (mai ales pentru a scăpa de prigonire); situaţia celui exilat. [Pron. eg-zil, pl. -luri, -le. / < fr. exil, lat. exilium < ex – afară, salio – a sări].