MĂNÚŞĂ, mănuşi, s.f. 1. Obiect de îmbrăcăminte confecţionat din lână, tricot, piele, cauciuc etc., care acoperă mâinile, protejându-le. ♢ Expr. A umbla (sau a se purta) cu mănuşi (cu cineva) = a avea o purtare plină de menajamente, de politeţe, de îngăduinţă (faţă de cineva). A arunca (cuiva) mănuşa = a provoca (pe cineva) la duel; p.gener. a provoca (pe cineva). A ridica mănuşa = a primi provocarea (cuiva) la duel; p.gener. a primi provocarea (cuiva). 2. (Pop.) Mănunchi (1). 3. (Reg.; şi ca termen tehnic în arheologie) Toartă (la oale, vase, căni). ♦ P.gener. Parte a unui obiect care serveşte pentru a prinde, a apuca, a strânge. [Var.: mânúşă s.f.] – Mână + suf. -uşă.

MÂNÚŞĂ s.f. v. mănuşă.

MĂNÚŞĂ s. v. coarbă, cocârlă, fofează, leucă, mănunchi, măsea, mâner, schim-bătoare.

MĂNÚŞĂ s. 1. v. toartă, (reg.) baier. (~ a unui vas.) *2. (înv.) brânca. (Vechiul instrument de tortură numit ~.) 3. v. bată. 4. (TEHN.) (reg.) cotoi, mână, stâlpuşor. (~ la căruţă.) 5. (TEHN.) (reg.) mână, picior, popic, ţepuşă. (~ la sanie.)

mănúşă s. f., art. mănúşa, g.-d. art. mănúşii; pl. mănúşi

MĂNÚŞ//Ă ~i f. 1) Obiect confecţionat din lână, din piele, care se îmbracă pe mână, acoperind-o până la încheietură (în scop protector). ~ cu degete. ~ de mireasă. ♢ A arunca cuiva ~a a) a chema la duel pe cineva; b) a provoca pe cineva. A ridica cuiva ~a a) a primi chemarea cuiva la duel; b) a primi provocarea cuiva. A umbla (sau a se purta) cu ~i cu cineva a avea o atitudine binevoitoare şi politicoasă faţă de cineva. 2) rar Parte a unui obiect (vas, instrument, uşă etc.) de care acesta este apucat pentru a putea fi manipulat; mâner. 3) rar Cantitate de plante cu tulpina subţire care poate fi cuprinsă cu mâna; mănunchi. [G.-D. mănuşii] /mână + suf. ~uşă