SUBIECTÍV, -Ă, subiectivi, -e, adj. 1. (Fil.) Care consideră că baza a tot ce există este conştiinţa individuală; care neagă faptul că îndărătul senzaţiilor se află obiectele reale, independente de om. Idealism subiectiv. 2. Care are un caracter personal, care se petrece în conştiinţa cuiva; care, într-o judecată, acţiune etc., ţine seamă numai de sentimentele, de pornirile şi de ideile sale; părtinitor. – Din fr. subiectif.

Subiectiv ≠ obiectiv

SUBIECTÍV adj. 1. v. părtinitor. 2. (FILOZ.) ideal, mintal.

SUBIECTÍV adj. v. individual, particular, personal, propriu.

subiectív adj. m. (sil. -biec-; mf. sub-), pl. subiectívi; f. sg. subiectívă, pl. subiectíve

SUBIECTÍV ~ă (~i, ~e) 1) Care ţine de subiect; propriu subiectului. Atitudine ~ă. 2) Care se referă la afectivitatea subiectului; bazat pe caracterul personal al unui subiect. Viziune ~ă. 3) (în opoziţie cu obiectiv) Care ţine de subiectivism; propriu subiectivismului. [Sil. su-biec-] /<fr. subjectif

SUBIECTÍV, -Ă adj. 1. Care consideră conştiinţa individuală drept bază a tot ce există; care neagă faptul că la baza senzaţiilor se află obiecte reale, independente de om. 2. Care are un caracter personal, părtinitor, lipsit de obiectivitate. 3. (Gram.) Propoziţie subiectivă (şi s.f.) = propoziţie subordonată care îndeplineşte funcţiunea de subiect al propoziţiei regente. [Pron. -bi-ec-. / cf. lat. subiectivus, fr. subjectif].