GRAI, graiuri, s.n. 1. Glas, voce. ♢ Loc. adv. Într-un grai = într-un glas, toţi deodată. ♢ Expr. A prinde (sau a da) grai = a începe sau a se hotărî să vorbească. A-i pieri (sau a-şi pierde) graiul = a nu mai putea să vorbească (de emoţie, de frică etc.), a amuţi; a nu mai avea ce să spună. 2. Facultatea de a vorbi. ♢ Loc. adv. Prin viu grai = oral. 3. Limbă. ♦ Fel de a vorbi. 4. Unitate lingvistică subordonată dialectului, caracteristică pentru o regiune mai puţin întinsă; p. ext. dialect. 5. (Rar) Vorbă, cuvânt. – Din grăi (derivat regresiv).

GRĂÍ, grăiesc, vb. IV. Intranz. şi tranz. (Pop.) A zice, a spune; a vorbi. – Din bg. graja, scr. grájati.

A grăi ≠ a tăcea

GRĂÍ vb. v. scoate.

GRĂÍ vb. v. boteza, chema, conveni, denumi, intitula, înţelege, învoi, numi, porecli, rosti, spune, supranumi, vorbi, zice.

GRAI s. v. cuvânt, termen, vorbă.

GRAI s. 1. v. glas. 2. v. limbaj. 3. (LINGV.) (livr.) idiom, (impr.) dialect. (Un ~ regional.)

grai s. n., pl. gráiuri

grăí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. grăiésc, imperf. 3 sg. grăiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. grăiáscă

A GRĂ//Í ~iésc pop. 1. tranz. A exprima prin grai; a reda prin cuvinte. 2. intranz. A comunica cu ajutorul limbii; a vorbi. /<bulg. graja, sb. grájati

GRA//I ~iuri n. 1) Facultate a omului de a emite sunete articulate; voce; glas. ♢ A-i pieri (sau a-şi pierde) ~iul a) a nu mai vorbi; a amuţi; b) a nu mai avea ce spune. 2) Sistem de comunicare între oameni, cu ajutorul limbii; limbaj; vorbire. ♢ Prin viu ~ în mod oral. 3) Mod de exprimare; vorbire; limbă. ~ ales. 4) Unitate lingvistică subordonată dialectului. /Din a grăi