NĂLUCĂ, năluci, s.f. 1. Fiinţă fantastică, imaginară; arătare, fantomă, vedenie, nălucire (1); spec. strigoi. ♦ (Adverbial, pe lângă verbe de mişcare) Foarte repede. 2. Imagine fugară şi înşelătoare, închipuire deşartă; iluzie, himeră, năluceală. ♢ Expr. (Reg.) A-şi face nălucă = a) a se speria, a se înspăimânta; b) a se amăgi, a se înşela; c) a i se părea că vede sau că aude ceva. 3. Imitaţie de peştişor, făcută din lemn sau din metal sclipitor, pe care o folosesc pescarii drept nadă artificială pentru peştii răpitori; p. gener. momeală, nadă. – Din năluci (derivat regresiv).

NĂLÚCĂ s. 1. v. fantomă. 2. v. iluzie.

nălúcă s. f., g.-d. art. nălúcii; pl. nălúci

NĂLÚ//CĂ ~ci f. 1) (în mitologia populară) Fiinţă imaginară creată de fantezie, care provoacă spaimă; vedenie; arătare; stafie; spirit; duh; fantomă. ♢ Piei ~! piei din faţa mea! 2) fig. Imagine înşelătoare (şi fugitivă) a unui lucru; închipuire. ♢ Ca ~ca (sau ca o ~) fulgerător. 3) Obiect strălucitor (mai ales de metal) folosit pentru momirea peştilor răpitori; devon. /v. a năluci