STRĂLUCÍRE, (rar) străluciri, s.f. 1. Acţiunea de a străluci şi rezultatul ei; intensitatea unei lumini vii. ♦ Lumină vie reflectată; scânteiere, sclipire; spec. iluminare produsă de un astru. ♦ (Fiz.) Mărime care caracterizează un izvor de lumină, egală cu raportul dintre intensitatea luminoasă a izvorului şi proiecţia ariei sale pe direcţia de observaţie. 2. Fig. Fast, splendoare, frumuseţe. ♦ Mărire, glorie. – V. străluci.

Strălucire ≠ obscuritate

STRĂLUCÍRE s. v. celebritate, faimă, glorie, prestigiu, renume, reputaţie.

STRĂLUCÍRE s. 1. v. luminozitate. 2. lumină, (rar) străluminare, (înv. şi pop.) vedere, (înv. şi reg.) lume, (reg.) zare, (înv.) lucoare. (~ soarelui.) 3. (FIZ.) liminanţă. 4. v. lustru. 5. lucire, scânteiere, sclipire, sticlire, (rar) străluciu, străluminare, (înv.) lucoare, strălucoare. (~ diamantului.) 6. licărire, lucire, scăpărare, scânteiere, sclipire, sticlire. (O ~ ciudată a ochilor.) 7. v. frumuseţe. 8. v. fast. 9. bogăţie, fast, lux, pompă, splendoare. (~ ceremoniei.) 10. v. glorie.

strălucíre s. f., g.-d. art. strălucírii; pl. strălucíri

STRĂLUCÍR//E ~i f. 1) v. A STRĂLUCI. 2) Lumină vie emanată de ceva. 3) fig. Totalitate de calităţi care impresionează, trezind respect şi admiraţie; aureolă. /v. a străluci