ŢIPÁ¹, ţip, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare şi ascuţit (de durere, de spaimă); a zbiera. ♦ A vorbi cu glas ridicat; a-şi manifesta faţă de cineva nemulţumirea, enervarea, mânia prin vorbe răstite; a se răsti la cineva. ♦ A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical. 2. (Despre animale) A scoate strigăte specifice puternice, ascuţite. 3. Fig. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplăcută (din cauza intensităţii sau a stridenţei nuanţelor); a bate la ochi. – Et. nec.

ŢIPÁ², ţip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec.

TÍPA interj. (Repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de cineva care umblă desculţ sau păşeşte foarte uşor. – Onomatopee.

A ţipa ≠ a şopti

ŢIPÁ vb. v. alunga, arunca, azvârli, depărta, goni, izgoni, îndepărta, lepăda, zvârli.

ŢIPÁ vb. 1. v. striga. 2. a răcni, a striga, a urla, a zbiera, (reg.) a ţivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. şi Maram.) a ţipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 3. a răcni, a striga, a urla, v. vocifera. 4. v. răsti. 5. v. chiui.

TÍPĂ s. v. individă.

tipa/tipa-típa interj.

tipa/tipa-típa interj.

ţipá (a striga, a arunca) vb., ind. prez. 1 sg. ţip, 3 sg. şi pl. ţípă

A ŢIPÁ ţip intranz. 1) (despre fiinţe) A scoate ţipete; a răcni; a striga. ~ de durere. 2) A vorbi pe un ton ridicat; a-şi manifesta nemulţumirea sau mânia prin vorbe răstite; a striga; a vocifera. ~ la copii. /Orig. nec.

TÍPĂ s.f. 1. (Fam.; peior) Tipesă. 2. (Rar) Literă de tipar pentru imprimare. [< tip + -ă, cf. fr. type].

ţípă, ţípe, s.f. (reg.) fluier din coajă de salcie; fluier la cimpoi.