TÍGVĂ, tigve, s.f. 1. (Pop.) Craniu, ţeastă; (depr.) cap; p. ext. ins, individ. 2. Plantă erbacee agăţătoare sau târâtoare din familia cucurbitaceelor, cu flori mari, albe, cu fructe mari de forme variate, de obicei bombate, care la maturitate devin lemnoase şi gălbui; tâlv (Lagenaria vulgaris); p. restr. fructul acestei plante. ♦ Vas făcut din fructul uscat de tigvă (2). ♢ Expr. Cap de tigvă = om prost. [Var.: (reg.) tívgă s.f.] – Din bg., scr. tikva.

TÍGVĂ s. v. cap, creastă, creştet, culme, pisc, vârf.

TÍGVĂ s. 1. (BOT.; Lagenaria gourda) tărtăcuţă, tâlv, (reg.) bostănel, cătrună, ciugai, curcubetă, lupoaie, sămânţar, sărăboi, troacă. 2. (BOT.; Lagenaria vulgaris) (reg.) curcubetă. 3. tâlv, (Olt.) troacă. (Ţine apă în ~.) 4. v. craniu.

tígvă s. f., g.-d. art. tígvei; pl. tígve

TÍGV//Ă ~e f. pop. 1) Totalitate a oaselor capului; craniu; ţeastă; scăfârlie. 2) pop. Cap al omului. ♢ Cap de ~ om mărginit. 3) Plantă erbacee agăţătoare cu tulpina culcată, cu frunze dinţate şi cu fructe gălbui, bombate la capăt şi alungite spre coadă; tătarcă. 4) Vas făcut din fructul uscat şi scobit al acestei plante, folosit pentru a bea; tătarcă. /<bulg., sb. tikva