MÁRGINE, margini, s.f. 1. Loc unde se termină o suprafaţă; extremitate, capăt al unei suprafeţe. ♢ Loc. adj. şi adv. Fără (de) margini = nesfârşit, infinit; imens. ♦ Spec. Hotar, frontieră. ♦ Spec. Periferie. ♦ Spec. Mal, ţărm. 2. Circumferinţă a gurii unei gropi sau a unui recipient; loc unde se termină o groapă sau un recipient. 3. Fig. Limită până la care se poate admite sau concepe ceva. – Din lat. margo, -inis.

MÁRGINE s. v. carâmb, cimitir, cupon, fron-tieră, graniţă, hotar, lătunoaie, limită teritorială.

MÁRGINE s. 1. v. extremitate. 2. extremitate, limită, (înv.) soroc. (La ~ câmpiei.) 3. limită, linie. (S-a oprit la ~ satului.) 4. barieră, mahala, periferie. (Stă la ~ Bucureştiului.) 5. (GEOGR.) v. ţărm. 6. (înv.) usnă, (fig.) buză, gură. (Stă pe ~ prăpastiei.) 7. v. bordură. 8. v. chenar. 9. v. latură. 10. v. muchie. 11. v. ghizd. 12. v. bor. 13. v. flanc. 14. v. limită. 15. limită, măsură (Orice lucru are o ~!) 16. v. marjă. 17. v. braţ.

márgine s. f., g.-d. art. márginii; pl. márgini

MÁRGIN//E ~i f. 1) Parte extremă a unei suprafeţe; capăt; extremă. ~ea mesei. ♢ A ţine (sau a bate) ~ile a se feri de lucru greu; a căuta să scape de o obligaţie. (De) la ~ea lumii (de) foarte departe. Fără (de) ~i foarte mare, imens, nesfârşit. 2) rar Linie care desparte (o ţară, o localitate, terenuri etc.). 3) Locul de unde începe sau unde se termină ceva. ~ea pădurii. ~ea mării. ~ea satului. 4) fig. Limită până la care se poate admite sau concepe ceva. 5) Linie care mărgineşte suprafaţa unor vase, obiecte; buză. ~ea farfuriei. [G.-D. marginii] /<lat. margo, ~inis