OCÓL, (1) ocoluri, (2, 3, 4, 5, 6) ocoale, s.n. 1. Mişcare în jurul unui punct fix sau de jur-împrejurul unui loc; deplasare în spaţiu care nu urmează calea cea mai dreaptă; înconjur, ocolire, ocoleală, ocoliş. ♢ Loc. adj. De ocol = care ocoleşte; ocolit, indirect. ♢ Loc. vb. A da (cuiva sau la ceva) ocol = a ocoli (pe cineva sau ceva), a merge de jur-împrejur. ♦ Fig. Digresiune. ♢ Loc. adv. Fără ocol = fără ezitare, fără menajamente; direct. ♦ (Concr.) Cotitură, cot. 2. (Înv.) Linie care delimitează un spaţiu; p. ext. spaţiul delimitat, cuprins. ♦ Perimetru, circumferinţă. 3. (Concr.) Gard făcut în jurul unui loc; împrejmuire, îngrăditură; p. ext. loc îngrădit (uneori acoperit), unde se închid vitele, oile etc.; obor, ţarc. 4. (Reg.) Curte, ogradă. 5. (Rar) Spaţiu, loc liber. 6. (Înv.) Unitate administrativă (judiciară, agricolă) de judeţ sau de ţinut, de oraş sau de sat; sediul ei; p. ext. instituţie care conducea una dintre aceste forme de împărţire administrativă. ♢ Ocol silvic = unitate silvică administrativă, împărţită pe brigăzi şi cantoane, prin care se organizează şi se execută lucrările de cultură, de refacere, de protecţie şi de pază a pădurilor, ocrotirea şi valorificarea vânatului şi a peştelui din apele de munte. – Din bg., rus. okol.

OCÓL s. v. asediere, asediu, circumferinţă, cuprins, curte, digresiune, divagare, divagaţie, împresurare, încercuire, înconjurare, limită, ogradă, perimetru, plasă, staul, ţară.

OCÓL s. 1. înconjur, ocolire, (rar) ocoliş. (A ajuns la destinaţie cu un mare ~.) 2. v. cotitură. 3. v. gard. 4. v. ţarc.

ocól (mişcare) s. n., pl. ocóluri

ocól (împrejmuire, unitate administrativă) s. n., pl. ocoále

OCÓL¹ ocoále n. 1) Loc îngrădit (pentru închiderea vitelor); coşar; ţarc. 2) Gard care înconjoară un loc; îngrăditură; împrejmuire. 3) ist. Unitate administrativă. ♢ ~ silvic diviziune teritorială în gospodăria forestieră. /<bulg. okolu

OCÓL² ~uri n. 1) Mişcare în jurul unui punct sau loc; înconjur. ♢ ~ul pământului (sau lumii) călătorie îndelungată, prin multe regiuni şi ţări. 2) Deplasare în spaţiu care se abate de la drumul drept. ♢ De ~ care înconjoară; care ocoleşte. Cu ~uri pe departe; indirect. Fără ~uri a) fără a înconjura; b) drept în faţă. A da ~ a se învârti pe lângă cineva sau ceva. /<bulg. okolu