TOÁRTĂ, toarte, s.f. 1. Parte ieşită în afară la unele obiecte, încovoiată în formă de arc, care serveşte pentru apucat cu mâna. ♢ (În basme şi în credinţele populare) Toarta (sau torţile) cerului (sau pământului) = toartă sau toarte pe care le-ar avea cerul (sau pământul). ♢ Loc. adj. şi adv. (Fam.) La toartă = zdravăn, straşnic; extrem de strâns. 2. Verigă sau belciug cu ajutorul cărora se atârnă un obiect. ♦ Urechea curbată a unui lacăt (petrecută prin belciuge). 3. Dispozitiv curbat cu care se prinde cercelul de ureche; cercel în formă de inel. [Pl. şi: torţi] – Lat. torta (<torquere).

TOÁRTĂ s. v. brăţară, cercel, cârceie, gaură, ureche.

TOÁRTĂ s. 1. coadă, mâner. (Apucă cratiţa de ~.) 2. mănuşă, (reg.) baier. (~ a unui vas.) 3. ure-che, verigă. (~ cercelului.)

toártă s. f., g.-d. art. toártei/tórţii; pl. toárte/tórţi

TOÁRT//Ă torţi f. Parte ieşită în afară şi încovoiată în formă de arc pentru a putea apuca cu mâna anumite obiecte. ~a urciorului. ♢ A lua la ~ pe cineva a lua la braţ pe cineva. [G.-D. torţii; Pl. şi toarte] /<lat. torta