DÚCE¹, duc, vb. III I. Tranz. 1. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva dintr-un loc şi al pune în altul. ♢ Expr. a duce (pe cineva) la groapă = a conduce un mort la locul de înmormântare. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce, a-l îndruma, a-l introduce undeva; a conduce. ♢ Expr. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a-i promite (cuiva) mereu ceva, amânând îndeplinirea promisiunii; a înşela (pe cineva) făcându-i promisiuni mincinoase. (Fam.) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau de nas, cu cobza, cu preşul) = a înşela, a amăgi (cu promisiuni mincinoase). A se lăsa dus (de gânduri, de visare etc.) = a se lăsa cuprins, copleşit de gânduri. A-l duce pe cineva gândul (sau mintea, capul la ceva) = a-i veni cuiva ceva în minte; a se pricepe (să facă ceva); a face ceva. ♦ Intranz. (Despre un drum) A conduce sau a ajunge într-un anumit loc, a da în... ♦ Intranz. Fig. A avea drept rezultat. 3. A deplasa pentru a apropia de cineva sau ceva; p. ext. a apropia de cineva sau ceva. Duce lingura la gură. 4. A transmite veşti, vorbe, răspunsuri, salutări etc. 5. A-şi petrece viaţa, zilele etc. într-un anumit fel; a trăi. ♢ Expr. A o duce în... = a nu mai înceta cu..., a o ţine în... A nu o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi pe moarte. 6. A îndura, a suporta, a răbda, a suferi. ♢ Expr. A duce grija (cuiva sau a ceva) = a) a fi îngrijorat să nu (i) se întâmple ceva rău; b) a se interesa, a se ocupa îndeaproape (de cineva sau de ceva). A(-i) duce dorul = a) a-i fi dor de cineva; b) a fi dornic de ceva, a simţi lipsa unui lucru. 7. A purta războie, lupte, tratative etc. 8. A depune, a presta o muncă. ♢ Expr. A (o) duce la capăt (sau la îndeplinire, la bun sfârşit) = a îndeplini (în bune condiţii) ceva. 9. A trage, a trasa linii. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mişca, a pleca undeva sau către cineva. ♢ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonţ, puşcă, întins)= a merge undeva repede, fără ocol. (Pop.) A se duce după cineva = a se mărita. A se tot duce = a merge fără încetare. A se duce cu Dumnezeu (sau în plata, în ştirea lui Dumnezeu, în plata Domnului) = a merge unde vrea, unde poate, oriunde. A se duce de râpă = a se prăpădi, a se distruge; a se cheltui; a decădea. Du-te-ncolo! = exclamaţie prin care se exprimă neîncrederea faţă de ceea ce spune cineva. (În imprecaţii) Du-te (sau ducă-se) dracului! (Substantivat) Du-te-vino = mişcare continuă (şi intensă) încoace şi încolo. (Pop.) Ducă-se pe pustii = a) dracul; b) epilepsie. ♦ A colinda, a cutreiera (fără ţintă). ♦ A pluti pe apă sau a zbura în aer. 2. (Despre veşti, zvonuri etc.) A se răspândi, a se împrăştia. 3. Fig. A trece; a dispărea. 4. A muri; a se sfârşi. III. Intranz. A rezista la... – Lat ducere.

DÚCE², duci, s.m. 1. Titlu purtat de conducătorul unui ducat; persoană având acest titlu. 2. Titlu nobiliar superior marchizului şi inferior prinţului; persoană având acest titlu. ♦ Mare senior feudal. 3. Conducător militar la triburile germanice. – Din fr. duc, lat. dux, -cis.

A duce ≠ a aduce

A se duce ≠ a sosi, a veni, a se întoarce, a reveni

DÚCE vb. v. ademeni, amăgi, cârmui, conduce, dirigui, domni, guverna, încânta, înşela, minţi, momi, păcăli, prosti, purta, stăpâni, trişa.

DÚCE vb. 1. v. căra. 2. v. transporta. 3. a deplasa. (~ lingura la gură.) 4. v. merge. 5. v. deplasa. 6. a se deplasa, a se transporta. (S-a ~ la faţa locului.) 7. v. pleca. 8. a merge, a pleca, a porni, (pop.) a (se) mişca, (înv. şi reg.) a păsa. (Unde te ~?) 9. v. merge. 10. v. trece. 11. a colinda, a cutreiera. (Se ~ prin muzee.) 12. a aduce. (Mi-a ~ pachetul acasă.) 13. v. ghida. 14. v. însoţi. 15. a conduce, a purta. (O ~ de mână.) 16. v. transmite. 17. a se îndrepta, a merge. (Acesta e drumul care ~ spre ...) 18. v. trasa. 19. v. răspândi. 20. v. desfăşura. 21. v. purta. 22. a întreţine, a purta. (A ~ o corespondenţă vie cu ...) 23. v. suporta. 24. v. rezista. 25. a trăi, a vieţui. (O ~ rău.) 26. a-i merge. (Ştiu că o ~ bine!) 27. v. sfârşi. 28. v. muri.

DÚCE s. (înv.) ducă, herţog. (~ de Burgundia.)

dúce vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. duc, 1 pl. dúcem, 2 pl. dúceţi, perf. s. 1 sg. duséi, 1 pl. dúserăm; imper. 2 sg. du, neg. nu dúce; part. dus

dúce s. m., pl. duci

A SE DÚCE mă duc intranz. 1) A se deplasa, a pleca undeva. ~ la şcoală. ♢ ~ după cineva a se mărita. ~ drept (sau glonţ, într-un suflet, fuga, puşcă) a merge repede şi fără ocoliri. ~ pe copcă (sau pe gârlă, pe apa sâmbetei) a se pierde. Du-te-vino într-o parte şi în alta. 2) (despre zvonuri, veşti) A se răspândi repede. /<lat. ducere

A DÚCE duc 1. tranz. 1) (obiecte, fiinţe) A căra dintr-un loc în altul (mai ales cu ajutorul unui mijloc de locomoţie); a transporta. 2) (fiinţe) A însoţi mergând alături sau din urmă. ~ copilul la şcoală. ~ vitele la păscut. ♢ ~ pe cineva de nas (sau cu vorba, cu zăhărelul) a minţi pe cineva, amânând tot timpul îndeplinirea unei promisiuni. A-l ~ capul (sau mintea) a se pricepe. 3) (linii) A imprima pe o suprafaţă plană; a trasa. ~ o perpendiculară. 4) (ştiri, veşti, informaţii) A comunica (printr-un intermediar); a transmite. 5):~ dorul a) a-i fi dor de cineva; b) a simţi lipsa unui lucru. ~ grija a purta grijă de; a avea răspundere pentru ceva sau cineva. ~ război, lupte a lupta; a se război. ~ la capăt (sau la bun sfârşit) a îndeplini; a termina. ~ în ispită a face pe cineva să săvârşească fapte rele. 2. intranz. 1) (despre drumuri) A avea direcţia; a conduce; a îndrepta. Şoseaua duce la Chişinău. 2) (urmat, de obicei, de un circumstanţial de mod) A avea un anumit mod de trai; a trăi. A o ~ bine. A o ~ tot într-un chef. ♢ A o ~ cu chiu cu vai (sau ca vai de lume) a trăi foarte greu. A n-o mai ~ mult a nu mai avea mult de trăit; a fi pe patul de moarte. 3) A avea drept rezultat. Aceasta nu duce la ceva bun. /<lat. ducere

DÚC//E ~i m. (în feudalism) 1) Titlu nobiliar superior marchizului şi inferior prinţului. 2) Persoană care purta acest titlu. /<fr. duc, lat. dux, ~cis

DÚCE s.m. 1. Conducător militar de trib la vechii germani. 2. Nobil feudal care stăpânea un ducat. ♦ Titlu de nobleţe superior marchizului şi inferior prinţului; persoană având acest titlu. / < lat. dux, ducis, cf. it. duca, fr. duc].