MINÚNE, minuni, s.f. 1. Fenomen ieşit din comun, surprinzător, atribuit forţei divine sau altor forţe supranaturale. ♢ Loc. adv. Ca prin minune = dintr-o dată, pe neaşteptate. 2. P. gener. Lucru, fapt, fenomen uimitor, neobişnuit, extraordinar; minunăţie. ♢ Cele şapte minuni ale lumii = nume sub care sunt cunoscute şapte monumente din antichitate, impresionante prin dimensiuni şi realizare tehnică. ♢ Expr. Mare minune sau minune mare, exclamaţie care exprimă uimire, admiraţie, neîncredere etc. faţă de cele văzute sau auzite. Mare minune să... = m-aş mira să... Minunea minunilor, formulă care exprimă o apreciere superlativă. (Fam.) A se face de minune = a se face de râs; a produce uimire. 3. Lucru cu însuşiri excepţional de frumoase, care uimeşte, produce admiraţie; minunăţie. ♢ Loc. adj. si adv. De minune = admirabil, minunat, extraordinar. ♦ Persoană cu calităţi (fizice sau morale) excepţionale. – Lat. *mirio, -onis.

MINÚNE s. v. minunare, stupefiere, surprindere, uimire, uluială, uluire.

MINÚNE s. 1. v. miracol. 2. v. frumuseţe.

minúne s. f., g.-d. art. minúnii; pl. minúni

MINÚN//E ~i f. 1) Fenomen ieşit din comun; fapt supranatural; minunăţie; miracol. 2) fig. Lucru cu calităţi extraordinare şi imprevizibile care provoacă admiraţie; minunăţie; miracol. 3) Persoană cu calităţi (fizice sau morale) ieşite din comun. [G.-D. minunii] /<lat. mirio, ~onis