SPĂTÁR¹, spătare, s.n. Spetează a unui scaun. – Din spată² + suf. -ar.

SPĂTÁR², spătari, s.m. Înalt demnitar la curtea domnească în timpul feudalităţii, care avea la început funcţia de a purta la festivităţi spata domnească, iar mai tărziu pe cea de şef al armatei şi al poliţiei. ♢ Mare spătar = comandant suprem al oştilor ţării. – Ngr. spatharis.

SPĂTÁR¹, spătare, s.n. Parte mai înaltă a unui scaun, fotoliu etc., care serveşte pentru a sprijini spatele persoanei care stă pe ele; rezemătoare, spetează. – Spată + suf. -ar.

SPĂTÁR², spătari, s.m. (În evul mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Dregător la curtea domnească care purta la ceremonii sabia şi buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei. ♢ Mare spătar = comandant suprem al armatei în lipsa domnului. – Din ngr. spathários.

SPĂTÁR s. v. gâtar, strunga.

SPĂTÁR s. 1. rezemătoare, spate, spetează, (înv. şi reg.) spată. (~ la un scaun.) 2*. (reg.) spate. (~ la o stână.)

spătár (persoană) s. m., pl. spătári

spătár (obiect) s. n., pl. spătáre

SPĂTÁR¹ ~e n. 1) Parte mai înaltă a unui scaun sau a unui fotoliu de care îşi sprijină spatele persoana ce stă pe ele; spetează; rezemătoare. 2) Parte a hamului care se aşază pe spatele calului. /spate + suf. ~ar

SPĂTÁR² ~i m. (în evul mediu) Dregător mare la curtea domnească care purta la ceremonii spada şi buzduganul domnitorului şi comanda oştirea în timp de război. ♢ Mare ~ comandant suprem al oştii în lipsa domnitorului. /<ngr. spatharios