BOÁRE s.f. Adiere plăcută de vânt. – Lat. boreas.

BOÁRE s. 1. v. adiere. 2. v. zefir.

BOÁRE s. v. aromă, balsam, mireasmă, parfum.

boáre s. f.

BOÁRE f. Suflare uşoară de vânt; adiere; briză. [Art. boarea; G.-D. boarei; Sil. boa-re] /<lat. bareas

boáre s.f. – 1. Exalare, duhoare. – 2. Zăpuşeală, căldură. – 3. Adiere de vînt. – Mr. boră, megl. boari. Lat. văpōrem, pronunţat normal *baporem. Trebuie să se presupună o fază intermediară asimilată *baborem, al cărei rezultat normal este *băoare › boare, cf. subala › (sub)suară. Semantismul este de asemenea perfect normal, cel puţin pentru primele două accepţii; cea de „adiere de vînt“ este numai secundară şi pînă la un anume punct incertă (în ex. pe care le menţionează DAR s-ar putea interpreta adesea în sens etimologic; frecvenţa cu care se întrebuinţează expresia o boare de vînt arată că nu este posibil să se caute un etimon care să însemne de la sine „vînt“). Etimonul pe care îl propunem a fost întrevăzut de Koerting 9995, care a propus lat. vaporeus, dificil sub aspect fonetic şi ca atare abandonat în general. Densusianu, Rom., XXXIII, 275, a propus lat. Bŏreās, ipoteză care, adoptată de Pascu, Beiträge, 7; Candrea; Graur, BL, V, 90 şi Scriban, prezintă mari dificultăţi semantice (cum am arătat, boare nu înseamnă „vînt“ ci „duhoare“; pe de altă parte, implică noţiunea de „fierbinte“, cf. Dosoftei; nu-i nime să-i scape de boare, să se-ascunză de dîns la răcoare; în timp ce, dimpotrivă, Boreas este vîntul rece din nord). În faţa ipotezei, lui Densusianu se ridică cea a lui Puşcariu 5 (cf. REW 1219; DAR; Puşcariu, ZRPh., XXXVII, 112; Skok 195), care derivă pe boare de la abur, ceea ce nu este posibil din punct de vedere fonetic. Odinioară, Cipariu, Arhiv., 70, se gîndea la bg. burja, cf. bură.