RIMÁ, rimez, vb. I. Intranz. 1. (Despre două sau mai multe cuvinte) A avea aceleaşi sunete în silabele finale. ♦ Fig. (Despre lucruri, idei, persoane etc.) A se potrivi, a se afla în consens. 2. (Rar) A face versuri cu rimă. – Din fr. rimer.

RÍMĂ, rime, s.f. Repetare a sunetelor finale în două sau în mai multe versuri (începând cu ultima silabă accentuată); p. ext. potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. ♦ Cuvânt (ori segment dintr-un cuvânt) care rimează cu altul. ♦ Vers. – Din fr. rime.

RIMÁ vb. v. versifica.

RÍMĂ s. v. vers.

rimá vb., ind. prez. 1 sg. riméz, 3 sg. şi pl. rimeáză

rímă s. f., g.-d. art. rímei; pl. ríme

A RIM//Á ~éz intranz. 1) (despre cuvinte, versuri) A constitui o rimă; a avea aceeaşi rimă. 2) A face versuri cu rimă. 3) fig. (despre lucruri, oameni, idei etc.) A se potrivi întoc-mai; a se îmbina în mod armonios; a fi în ton; a armoniza; a concorda. /<fr. rimer

RÍM//Ă ~e f. 1) Potrivire armonioasă a sunetelor finale în două sau mai multe versuri. 2) Cuvânt care în vers rimează cu alt cuvânt. /<fr. rime

RIMÁ vb. I. intr. (Despre două sau mai multe cuvinte) A avea aceleaşi sunete în silabele finale. ♦ (Fig.) A face versuri (cu rimă). [< fr. rimer, it. rimare].

RÍMĂ s.f. Potrivire a sunetelor de la sfârşitul versurilor, începând cu ultima vocală accentuată; (p. ext.) potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. ♦ Cuvânt care rimează cu alt cuvânt. [Cf. fr. rime, it. rima].