TABÚ, tabuuri, s.n. Interdicţie cu caracter religios, în anumite societăţi primitive, aplicată la ceea ce este considerat sacru; interdicţie rituală; fig. persoană, lucru despre care nu se discută de teamă, din pudoare etc. ♦ Fenomen de evitare a folosirii unui cuvânt şi de înlocuire a lui cu un altul, din superstiţie sau din pudoare; interdicţie de limbaj. – Din fr. tabou.

TABÚ s. interdicţie. (tabu de vocabular.)

tabú s. n., art. tabúul; pl. tabúuri

TABÚ ~uri n. 1) (în societatea primitivă) Interdicţii cu caracter religios, în legătură cu întrebuinţarea, atingerea unor obiecte, fiinţe sau utilizarea cuvintelor (care le denumesc), considerate sacre sau impure; interdicţie de ritual. 2) fig. Obiect sau problemă despre care este interzis să se discute. 3) Evitare (din superstiţie sau din pudoare) a folosirii unor cuvinte şi substituirea lor prin altele; interdicţie de limbaj. [Art. tabuul; Sil. -bu-ul] /<fr. tabou

TABÚ s.n. 1. Ceea ce este considerat sacru şi în mod sacramental inhibitoriu în religiile polineziene. ♦ Ceea ce este sacru şi interzis în toate formele de religii primitive şi chiar evoluate. ♦ Situaţie, obiect, timp, loc, persoană, funcţie făcând obiectul unei credinţe sau al unor practici religioase. 2. (Fig.) Interdicţie, prohibiţie nejustificată. ♦ (Fam.) Persoană de care nimeni nu se poate atinge, care nu poate fi criticată sau atacată, discutată; lucru, problemă despre care nu se poate discuta sau care nu poate fi criticată. 3. Tip de interdicţie de vocabular care duce la înlocuirea unui cuvânt cu un altul sau cu o perifrază, metaforică, ori cu o variantă formală, datorită unor motive mistico-religioase. [< fr. tabou, cf. polinez. tabu – sacru].

TABÚ s.n. 1. Ceea ce este considerat sacru şi în mod sacramental inhibitoriu în religiile polineziene. ♦ Ceea ce este sacru şi interzis în toate formele de religii primitive şi chiar evoluate. ♦ Situaţie, obiect, timp, loc, persoană, funcţie făcând obiectul unei credinţe sau al unor practici religioase. 2. (Fig.) Interdicţie, prohibiţie nejustificată. ♦ (Fam.) Persoană de care nimeni nu se poate atinge, care nu poate fi criticată sau atacată, discutată; lucru, problemă despre care nu se poate discuta sau care nu poate fi criticată. 3. Tip de interdicţie de vocabular care duce la înlocuirea unui cuvânt cu un altul sau cu o perifrază metaforică, ori cu o variantă formală, datorită unor motive mistico-religioase. [< fr. tabou, cf. polinez. tabu – sacru].