TÁINĂ, taine, s.f. 1. Ceea ce este neînţeles, nedescoperit, nepătruns de mintea omenească; mister. ♦ Minune, miracol; poveste minunată. 2. Secret. ♢ Loc. adj. si adv. (Înv.) De taină = intim, particular. (În religia creştină) Cina cea de taină = masa luată de Hristos cu apostolii săi, în seara dinaintea răstignirii. (Expr.) A sta de taină = a întreţine o conversaţie cu caracter intim. ♢ Loc. adv. În taină = pe ascuns, secret; discret. 3. Fig. Loc ascuns, tăinuit; ascunzătoare, tainiţă. 4. (Bis.; în sintagma) Sfintele taine sau cele şapte taine = cele şapte ritualuri sau acte de cult din religia creştină (botezul, căsătoria, spovedania, mirul, împărtăşania, hirotonia şi maslul), prin care credincioşii consideră că li se transmite harul divin. – Din sl. tajna.

TÁINĂ s. v. ascunzătoare, ascunziş, cotlon, minune, miracol.

TÁINĂ s. 1. v. mister. 2. v. secret. 3. secret, (înv. şi pop.) meşteşug. (Nu i-a putut smulge ~.) 4. (BIS.) mister. (~ spovedaniei.)

táină s. f., g.-d. art. táinei, pl. táine

TÁIN//Ă ~e f. 1) Lucru necunoscut sau nepătruns încă de mintea omenească; mister; enigmă. 2) Fapt care nu trebuie divulgat; secret. ♢ În ~ pe ascuns; în secret. De ~ intim. Sfintele ~e (sau cele şapte ~e) cele şapte ritualuri bisericeşti (botezul, căsătoria, mirul, spovedania, împărtăşania, hirotonia şi maslul) ale bisericii ortodoxe. [G.-D. tainei] /<sl. tajna