TÉMĂ, teme, s.f. 1. Idee principală care este dezvoltată într-o operă, într-o expunere; subiect; aspect al realităţii care se reflectă într-o operă artistică. ♢ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. ♢ Temă cu variaţiuni = compoziţie muzicală care constă în enunţarea unei teme şi în valorificarea ei prin diferite transformări ulterioare. 3. Exerciţiu scris dat şcolarilor, studenţilor etc. pentru aplicarea cunoştinţelor dobândite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină, urmată de o vocală tematică şi adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedată de prefixe şi caracterizată prin faptul că este comună formelor unuia şi aceluiaşi cuvânt. – Din lat. thema. Cf. fr. t h è m e, it. t e m a.

TÉMĂ s. 1. chestiune, lucru, problemă, subiect, (înv. şi reg.) prochimen, (înv.) materie. (Mulţimea şi diversitatea ~elor discutate; să trecem la ~ care interesează.) 2. motiv. (~ literară, muzicală.) 3. lecţie, (înv.) matimă, tablă. (Şi-a învăţat ~ pentru mâine.) 4. (LINGV.) (înv.) tulpină. (~ unui cuvânt.)

témă s. f., g.-d. art. témei; pl. téme

TÉM//Ă ~e f. 1) Idee fundamentală tratată într-o lucrare (ştiinţifică, artistică etc.). ~ actuală. 2) Frază sau peisaj care formează desenul melodic sau ritmic al unei compoziţii muzicale; motiv. ~ cu variaţii. 3) Lucrare scrisă dată spre executare (acasă) elevilor sau studenţilor. 4) lingv. Parte a cuvântului care, pe lângă rădăcină, poate cuprinde sufixe sau prefixe şi este comună formelor flexionare ale cuvântului. ~ nominală. ~ verbală. [G.-D. temei] /<lat., ngr. thema, fr. thême, germ. Thema