TÍMBRU, (1) timbre, (2, 3) timbruri, s.n. 1. Imprimat de dimensiuni mici, emis de stat sau de o instituţie special autorizată, care se lipeşte pe acte oficiale sau pe scrisori şi care reprezintă un impozit sau o taxă; taxă reprezentând valoarea unui timbru (1) şi care este plătită direct unei administraţii publice. ♢ Timbru sec = imagine imprimată în relief pe hârtie, cu ajutorul unui dispozitiv special de metal, care întăreşte valoarea unui act. Timbru comemorativ = timbru tipărit ocazional şi folosit în locul timbrelor obişnuite, pentru comemorarea unui eveniment. Timbru fiscal = timbru folosit pentru încasarea unor taxe fiscale. ♦ Ştampilă aplicată de oficiile poştale, care indică locul şi data plecării sau a sosirii unei scrisori. 2. Însuşire a sunetului muzical datorită căreia se deosebesc între ele sunetele de aceeaşi înălţime şi intensitate provenite de la surse diferite. ♦ Calitate specifică a unui sunet care permite ca el să fie distins de alt sunet, independent de înălţimea, intensitatea şi durata lui. 3. (Înv.) Clopot, clopoţel. – Din fr. timbre.

TÍMBRU s. v. atribut, calitate, caracter, caracteristică, clopoţel, însuşire, notă, particularitate, proprietate, semn specific, trăsătură.

TÍMBRU s. I. marcă, (Ban.) ştamp, (Ban., Transilv., prin Maram. şi Bucov.) ştempel. (~ poştal.) II. 1. v. rezonanţă. 2. v. voce.

tímbru (imprimat poştal, fiscal) s. n., art. tímbrul; pl. tímbre

tímbru (proprietate fizică, clopoţel) s. n., art. tímbrul; pl. tímbruri

TÍMBR//U¹ ~e n. Imprimat de dimensiuni mici, emis de stat, pentru a fi aplicat pe scrisori, drept taxă poştală, sau pe unele acte oficiale, drept impozit. [Sil. tim-bru] /<fr. timbre

TÍMBRU² ~ ri n. Calitate specifică a unui sunet, care permite distingerea de alt sunet, cu aceeaşi înălţime, intensitate şi durată, dar provenit din altă sursă sonoră. /<fr. timbre

timbru