CLĂTÍ, clătesc, vb. IV. I. Tranz. A curăţa rufe, vase etc., spălându-le uşor cu apă, a limpezi într-o ultimă apă curată; a clătări. ♦ Refl. A se spăla uşor pe mâini, în gură etc. II. (Inv. şi pop.) 1. Tranz. A clătina(1). ♦ (Refl.) (Despre apă, valuri) A se pune în mişcare; a se izbi (de un obstacol). 2. Tranz. şi refl. A (se) zgudui, a (se) cutremura; a (se) zdruncina. 3. Tranz. şi refl. A (se) clătina. (3). ♢ Expr. A nu (se) clăti un fir de păr din capul cuiva = a nu (se) primejdui cu nimic viaţa cuiva. – Din sl. klatiti.

CLĂTÍ vb. v. balansa, clătina, clinti, cutremura, deplasa, izbi, legăna, lovi, migra, mişca, muta, oscila, pendula, pleca, porni, scutura, urni, zdruncina, zgâlţâi, zgudui.

CLĂTÍ vb. a limpezi, (reg.) a clătări, (prin sudul Transilv.) a stropoli. (~ rufele.)

clătí vb., ind. prez. 1 sg şi 3 pl. clătésc, imperf. 3 sg. clăteá; conj. prez. 3 sg. şi pl. clăteáscă

A SE CLĂT//Í mă ~ésc intranz. înv. 1) pop. A se mişca uşor dintr-o parte în alta; a se clătina; a se legăna. 2) (despre ape, valuri) A se lovi cu putere; a se izbi. /<sl. klatiti

A CLĂT//Ͳ ~ésc tranz. înv. pop. A face să se clătească. /<sl. klatiti

A CLĂT//͹ ~ésc tranz. (rufe, veselă etc.) A spăla uşor într-o ultimă apă curată; a trece printr-o apă curată. /<sl. klatiti

clătí (-tésc, -ít), vb – 1. A mişca, a clătina, a deplasa. – 2. A pune în mişcare. – 3. A scutura, a agita. – 4. A tulbura, a întoarce pe dos, a perturba. – 5. A mişca, a agita. – 6. A face să şovăie, a ameninţa. – 7. (Refl.) A decădea, a se ruina. – 8. A se impresiona, a se înduioşa, a se emoţiona. – 9. A curăţa rufe, vase, spălîndu-le uşor cu apă, a le limpezi. Sl. klatiti „a scutura“ (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Cihac, II, 60; Miklosich, Lexicon, 288); cf. bg. klatjă, ceh. klátiti, pol. klócić. Sec. XV. Cu toate aceste sensuri, în afară de ultimul, este puţin înv., şi în general este înlocuit prin a clătina. – Der. clăteală, s.f. (limpezire, clătit); clătită, s.f. (un fel de plăcintă subţire, umplută şi rulată); clătitură, s.f. (înv., scuturătură, zgîlţîială; limpezire, clătit); clătitor, adj. (care scutură); clătări, vb. cu aceleaşi sensuri ca clăti, cu o nuanţă iterativă sau durativă; clătina, vb. cu aceleaşi sensuri (în ciuda diferenţei stabilite de DAR între aceste vb., se poate afirma doar că clătări apare mai curînd a fi propriu rom. occidentale, şi clătina rom. orientale, acesta din urmă tinzînd să-l elimine pe primul; la clătina lipseşte sensul de „a limpezi rufele“, pentru care se conservă în aria sa forma primitivă clăti); clătinător, adj. (care se clatină, care se răscoleşte); clătinătură, s.f. (scuturătură); clătinătoare, s.f. (scrînciob).